marți, 28 decembrie 2010

Tipa de la cablu

Sunt un om calm. Care suporta foooarte multe, fără să zică nimic. Atunci când mă enervez, sunt ca un căteluş de ăla mic, care latră de îl doare gâtu, dar ingheaţă dacă ştii ce să îi zici.
Sunt un camion, care trage după el, cu un cablu gros, măgăriile altora. Cred că toţi cărăm un cablu dintr-ăsta într-un fel sau altul. Şi trag, oricât de greu ar fi. Rar mă opresc să le spun altora să îşi care singuri gunoaiele. Cablul se întinde, se întinde, şi se tot subţiază. În timp ce alţii se opresc şi îţi biciuiesc adversarii cu propriile arme, eu tac şi înghit.
Şi stiu că nu e bine. Să nu faceţi ca mine dacă o să se arate "ocazia". Petru că într-o bună zi, cablul ăla o să plesnească. Şi izbitura doare cum nici nu vă imaginaţi. Paralizează. Te lasă zăcând. Şi rar se găseşte o mână să te ridice.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Crăciun fericit!

Crăciun fericit dragii şi dragele mele! Vă pup duuuuuuuuulce de tot! Sper să vă aducă Moşu ce vă doriţi voi mai mult! Şi nu uitaţi! Miracolele nu sunt pe cer! Sunt în cei de lângă noi!
XOXO

vineri, 3 decembrie 2010

Mai bine așa...

Am trecut  în ultima vreme prin câteva chestii mai nasoale. Am avut niște zile aiurea. Nu s-a terminat chiar totul. Dar sper ca lucrurile să se așeze curând. Să se așeze, că lovitura de grație urmează să vină. O simt.
Dar poate că e mai bine așa. Poate că e mai bine că a trebuit să trec prin astea. Poate ca data viitoare nu o să greșesc așa. Poate am învățat ceva din asta. Poate că ce s-a rupt o să se regeneze, și o să fiu mai puternică. Nu știu sigur...
Mie dor de voi, bloagări! Ce mai faceți?

vineri, 5 noiembrie 2010

Da...știu...nuu am mai scris de mult...Promit să mă revanșez cândva...Deocamdată nu prea e timp.
Am auzit că a murit Adrian Păunescu azi dimineață...Nu eram mare fan, sincer. Nici nu sunt încă. Dar piesa asta îmi place. Pentru ce transmite, și pentru că e cântată de un puști care at trebui să aibă parte de mai multă atenție.


duminică, 10 octombrie 2010

Charlie and the chocolate factory

Din vremea în care credeam că oamenii pot fi întinși la presă, că un cap sec este gol pe dinăuntru și că putem deveni elastici de la guma de mestecat sau că un copil poate pleca pur și simplu de acasă și călători prin lume fără nici un sfanț, vă prezint Charlie și fabrica de ciocolată.
Charlie (Freddie Highmore) este un puști care, din cauza sărăciei, primea ciocolată doar o dată pe an. Când Willy Wonka(Johnny Depp) pune în ciocolățelele sale invitații în misterioasa lume a dulciurilor, stârnește o adevărată isterie printre copii. Cum ajunge Charlie să posede o astfel de invitație, o să vedeți singuri.
Vă recomand filmul dacă vă place Johnny Depp. Pe mine cu acest rol m-a convins cât de mult poate ca actor.Îl mai văzusem în Pirații din Caraibe și A noua poartă. Însă Willy Wonka e deosebit. Dă filmului un iz de inocență, de puritate, de sminteală chiar, și te face să îți dorești să fii destul de mic încât să crezi tot ce apare în lumea ciocolatei ce curge în cascadă, pentru a rămâne cea mai fină din lume.

joi, 7 octombrie 2010

Gutsa roacăr

Nu obișnuiesc să public două postări în aceeași zi. Dar piesa asta e MULT PREA TAREEE!!!!!! (găsită de lup)

marți, 5 octombrie 2010

Leapșăăăă

Nu mai țin minte când am făcut ultima leapșăăăă!!! Am dat de asta în La taină despre cosmetice și am luat-o iiimediat!

1. Cât timp petreci zilnic pe blogul tău și pe ale altora?
Ohooo!!! Multicel! Nu aș putea spune cât....E deschis mereu, și mai dau p-aci. Mai scriu, mai citesc o postare....

2. Ce melodie ți-ai dori să fie "valsul mirilor" la nunta ta?
Păi în primul rând tre să mă ceară careva de nevastă! Și apoi să-i placă Baladă pentru o minune de la Vank!

 3. Ce te scoate cel mai tare din sărite la sexul opus?
Citiți Te Urăăăăsc și o să înțelegeți. Ideea e că adesea mă calcă pe nervi relaxarea cu care abordează tot! E un lucru tare bun, dar când te dai de ceasul morții și-l vezi că rămâne calm, îți vine să-l bați până-ți cad brațele!


4. Ce te ajuta să te liniștești?
Hold me now a lui Johnny Logan

5. Care e cel mai important produs de make-up în viziunea ta? 
Ooooo...Greu! Greu! Cred că fondul. Dacă ai un ten mai aiurea e important să ai o barieră de protecție pe față.


6. În ce te-am găsi zi de zi: pantofi cu toc, balerini sau adidași?
Cu siguranță adidași!
 7. Care a fost cea mai mare dezamăgire în copilărie?
Nu mă lăsa mama să am părul lung! Toate vecinele îl aveau, numai eu nu! Ironia e că acum mi se pare că nu am niciodată freza destul de scurtă!
8. Ce făceai acum 8 ani pe vremea asta?
Aveam vreo 13 ani....E marți...Cred că eram la ora de fizică, și încercam să înțeleg pe bune ce bombăne proful.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Iar de 7 ani

De vreo 3 zile nu mai am stare. Mă simt rău de tot. Sănătatea mea se duce de râpă. Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, viaţa rânjeşte şmecher la mine.
Nu vreau decât să se termine totul...
Vreau să am 7 ani şi să adorm la soare, să mă urc în copac şi să plâng până vine bunica să mă dea jos, să mănanc ciocolată pe ascuns şi să alerg găinile!
Vreau să alerg pe câmpii. Vreau ca verişorii mei să mă pună iar să beau apă cu sare, minţind că e vreo poţiune magică....Vreau să fac iar căţeilor băi de noroi şi să mă chinui să iau ciocolata din vârful bradului până se mânjeşte peretele....
Vreau să mai bag nuci sub picioarele patului, aşteptând şocul celui ce se aşează la ideea că a stricat mobila....
Vreau să mă tăvălesc prin iarbă până mi se înverzesc pantalonii, să mă împiedic pe drum şi să mă întorc acasă plină de julituri...
Dar nu pot...
Mă cheamă realitatea....

miercuri, 22 septembrie 2010

Invenţia care îmi va schimba viaţa

Dimensiuni reduse, uşor de manevrat!
NU este nevoie de baterii!!!
Are un butonaş verde, de la care, bineînţeles, se aprinde!
Îl lipiţi de tâmpla dreaptă, apăsaţi butonaşul şi aşteptaţi să îşi facă efectul. Va elimina orice urmă de regrete, frustrări, remuşcări. Amintirile dureroase vor fi înlocuite de un uşor instinct de autoconservare, ce se va activa de câte ori sunteţi pe punctul de a repeta greşeala! Fără lacrimi, fără suferinţă!
De îndată ce senzaţia cu pricina dispare, apăsaţi butonaşul negru, pentru a opri aparatul!

Abia aştept să se inventeze şmecheria asta!

joi, 16 septembrie 2010

Uneori

Uneori ne simţim singuri...şi, de cele mai multe ori când ne simţim singuri, aşa şi suntem.
Însă uneori avem pe cineva pe urmele noastre. Un înger păzitor de existenţa căruia nu ştim, şi poate nu ştim niciodată. O căprioară argintie urmărindu-ne paşii din umbră, întinzând un pat de frunze, să cădem pe moale.
Uneori, atunci când suntem pe marginea prăpastiei, sau pe puncul de a fi înghiţiţi de ape, există o mână gata să ne prindă. O mână care se smunceşte să ajungă la noi.
Dar suntem oameni...şi ne stă în fire să căutăm ajoturul acolo unde nu-l vom găsi niciodată. Pe undeva prin depărtare...mai un elicopter, mai o barcă de salvare, mai cine ştie ce echipă de intervenţii.
Şi ne luăm privirea din depărtări atunci când îngerul şi-a pierdut strălucirea, trist, crezând că nu e nevoie de el. Când căprioara se satură să aşteptăm în locul ei un tigru fioros...când mâna întinsă a cam amorţit...
Dar ştiţi ce? Data viitoare vom fi noi căprioara, mâna întinsă va fi a noastră!
Să sperăm doar că va fi apucată la timp!

luni, 13 septembrie 2010

Un an!!!!




A trecut un anişor de când sunt printre fluturi...Şi parcă a fost ieri! Cred că blogul ăsta este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut vreodată! Îmi place să scriu de prin clasa a doua, de cand am făcut prima mea compunere (copilul şi pomul...era despre un copilaş care a luat seminţele unui copac, după ce a vorbit cu acesta, şi le-a plantat în curte; cel mic şi noul pomişor deveneau mai târziu prieteni). Nu cred că există ceva care să îmi placă mai mult! Îmi plac ce-i drept şi limbile străine. Dar nu-mi pot minţi inima. Şi nici pe voi, acum că mi-am deschis sufletul în faţa voastră. Scrisul este prima şi marea mea pasiune. Este probabil unul din puţinele lucruri pe care le-am făcut mereu cu foarte mare plăcere, cu foarte mare chef cu foarte mare pasiune. Oricât aş încerca, nu-mi amintesc să fi scris vreodată în scârbă, sau de dragul de a înşira cuvinte.
Îmi vine mereu câte o idee, de obicei în autobuz sau în tren, idee pe care din păcate uneori o uit. Aşa că am un obicei mai nou : mâzgălesc repede un cuvinţel cheie, pe unde apuc, până am acces la un calculator, să îl transpun cum trebuie. Acum înţeleg de ce Coelho scrie la calculator, căci, zice el, nu poate niciodată să scrie la fel de repede cum gândeşte. Acum ştiu cum vine asta!
Mâ bucur nespus că am găsit blogul ca "foaie de hârtie"...parcă v-am mai povestit cum!
Îmi daţi un sentiment nemaipomenit atunci când lăsaţi câte o părere, chiar dacă nu sunt de acord cu ea! Este de vis să vezi cum oamenii reacţionează la ceea ce spui! Tocmai de aste mă străduiesc să vă las comentarii cât de des : ştiu că avem cu toţii nevoia de sentimentul că cineva ne ascultă....dacă nu aveam nevoie de el, exteriorizarea noastră nu se mai numea blog...se numea document word...
Dacă vreţi să vedeţi şi lucrurile frumoase pe care le citesc, aruncaţi un ochi în blogroll, sau printre bannere. Sunt bloguri care mie chiar îmi plac. Nu le-aş fi pus acolo dacă nu aş fi crezut că merită atenţie!

Vă mulţumesc muuuult de tot că daţi pe aici! Sper că vă place ceea ce vedeţi!

vineri, 3 septembrie 2010

Te URĂĂĂĂĂĂĂSC!!!!!!

Şi am şi motive :

TE URĂSC pentru că mă faci să sufăr, şi apoi îţi ceri senin iertare
TE URĂSC pentru că atunci când nu îţi ceri iertare, ştii cum să faci să îţi uit greşeala
TE URĂSC pentru că pe tine te pot ierta, iar pe alţii nu
TE URĂSC pentru că de câte ori încerc să te scot din lumea mea, revii, de fiecare dată cu tot mai mult farmec
TE URĂSC pentru că nici măcar nu faci asta intenţionat
TE URĂSC pentru că ai calităţile pe care mi-aş dori să le am şi eu
TE URĂSC pentru că TU îmi înţelegi copilăriile
TE URĂSC pentru că TU nu râzi de slăbiciunile mele
TE URĂSC pentru că nu am puterea să te ignor

TE URĂSC pentru că pe tine te-aş putea iubi....şi mi-e frică...

luni, 16 august 2010

Fame

Pentru prima data de când scriu despre filme, nu am chef sa dau detalii depre subiectul filmului in sine. M-am uitat la filmul ăsta şi am văzut ceva ce nu am mai văzut pe ecran : pe noi. Da, aţi citit bine : NOI.
Suntem tineri,ne-am desfăcut aripile, zburăm. Unii spre facultă, alţii spre Erasmus, alţii spre Academii. Unii printre fluturi, alţii pe câmpii şi alţii printre fotografii. Şi cum zburăm noi aşa frumos, ne întrebăm ce mama naibii facem!
Oare am ales bine? Drumul nostru chiar duce undeva? Dacă  intrăm într-un stâlp şi se alege praful? Dacă nu o să primim o mână de ajutor la nevoie?
Şi pe urmă tinereţea preia controlul! La naiba cu îndoielile! Ce-o fi o fi! Suntem datori să încercăm!
Eu mă bag! Voi?

vineri, 13 august 2010

Steve and me

Peste cartea asta am dat, ca peste toate cărţile care îmi plac la nebunie, întâmplător, la o colegă. Şi am decis să o citesc din curiozitate. Să văd şi eu ce zice soţia domnului vânător de crocodili.
Eu, una, nu am fost şi nici nu sunt fana lui Steve. Însă îi admir, chiar dacă nu mai este, devotamentul şi iubirea faţă de animale.
Cartea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, o povestioara lacrimogenă despre cum s-au cunoscut cei doi.
Este, pe scurt, viaţa lor cea plină de aventuri. Cum cautau crocodili in intuneric, felul in care el a scăpat-o de frica de şerpi, cum s-a nascut vânătorul de crocodili şi cum le-a fost alaturi o tara intreagă atunci când era cât pe ce să le fie luaţi copii.
Este felul lui Terri de a se asigura ca se împlineşte cel mai mare vis al lui Steve : acela de A FACE OAMENII SĂ IUBEASCĂ ŞI SĂ ÎNŢELEAGĂ ANIMALELE.
Cartea se găseşte la editura Reader s Digest în Romania. Dar nu am nici cea mai mica idee cum, pentru că mama colegei mele a luat-o ca urmare a semnării unui cupon de acela de promoţie(sunt de acord sa primesc reclame si bla bla bla...). Însă dacă aveţi de gând să o citiţi, căutaţi dupa ea neobosiţi. MERITĂ!

luni, 26 iulie 2010

Bloggărița Eu

După ce v-am povestit ce făceam eu când eram mică, m-am gândit să vă zic câte ceva și despre obieceiul ăsta, relativ nou, al scrisului pe blog.
Îmi place să scriu de când am învățat literele. Văd în scris o modalitate de a mă elibera. Mă relaxează. mă liniștește, mă mângâie. M-am gândit o vreme să țin un fel de jurnal, ca să nu îmi risipesc gândurile. Dar am renunțat repede, chiar dacă îmi plăcea. Și am început apoi să tot aud de bloguri. Nu înțelegeam eu prea bine ce sunt....știam că vedetele au așa ceva, să știe fanii ce mai fac. Până când, într-o zi, am dat de blogul unei colege de facultate. Nu mai știu cum sau când. Și mi-am dat seama că nu-i musai să fii celebritate. Un suflet gata să se deschidă ajunge. Și nu numai că ajunge, dar este de neprețuit pentru cei ce îl înțeleg.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să completez datele pe blogger. La început nu prea eram băgată în seamă. Începusem să mă gândesc că poate ar trebui să renunț. Nu știu de ce am continuat.
După câteva săptămâni însă, am observat că sunt oameni interesați de mine. Și nu orice fel de oameni. Oameni care mă înțeleg, care au trecut sau poate vor trece prin aceleași situații ca mine. Suflete care caută și ele înțelegere.
Tot ceea ce scriu eu pe blog sunt bucățele rupte din mine. Însă nu îmi place să scriu pur și simplu despre viață, așa că am ușoara tendință de a fabula lucrurile. În sensul că animăluțele și pădurile de pe aici sunt de fapt oameni. Există în lumea mea pitici, elfi, gărgărițe și fluturi. Iar o parte dintre fluturi sunteți chiar voi, cei care îmi citesc aiurelile și care le acceptă, chiar dacă nu sunt mereu de acord.
Unii ar spune că ar trebui să ne descărcăm sufletul unei persoane reale, nu internetului.
Ei bine, dragii mei, NU vrem, NU avem chef, NU ne place să vorbim cu ăștia reali. Cei care ne înțeleg sunt oamenii din spatele blogurilor. Iar eu, una, sunt aici să îi susțin.
Vă mulțumesc că ați dat pe la mine! Mai poftiți și altă dată!

joi, 22 iulie 2010

Copil...

Se spune că dacă pierzi copilul din tine, pierzi totul...Nimic mai adevărat!
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un  Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.
Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.

vineri, 9 iulie 2010

Stela...și atât!




Busola de aur

Am aflat de busolă frunzărind filme online. Fantesy, bineînțeles. Și m-am gândit să mă uit și eu...și nu sunt tare mulțumită...am văzut pe Harry Potter în varianta feminină. Un urs polar pe post de hipogrif, și gipțieni ca profesori. Sirius a fost detronat de unchiul care este de fapt tată. Mămica este și ea sub anonimat, daimonul Pan simte tot ce simte și fetița, deși e ceva mai înțelept, vrăjitoarele planează pe undeva prin văzduh gata să atace...mai rămâne doar busola pe care numai Lyra Bellaqua o poate citi și plictiseala mea de după film...


Vezi mai multe video din Film

vineri, 2 iulie 2010

Problema

Necazurile apar mereu în drumul nostru. Şi, pentru că suntem oameni, nu ştim uneori să reacţionăm în faţa lor. Uneori ne facem că nu le vedem. Privim în direcţia opusă...închidem ochii şi apoi îi deschidem brusc să verificăm dacă nu cumva au dispărut. De cele mai multe ori sunt tot acolo...
Alte ori încercăm să fugim. Pentru că aşa pare cel mai uşor. Pentru că avem instinct de autoconsevare şi ăla ne spune că atunci când ceva nu e bine, trebuie să o luăm la fugă. Se spune că atunci când corabia se scufundă primii care fug sunt şobolanii ( mereu m-am întrebat unde fug dacă sunt înconjuraţi de apă). Poate şobolanii au dreptate. Poate dacă te depărtezi de problemă, se depărtează şi ea de tine. Poate dacă o ignori, o să plece...Sau poate o să vină să te bântuie!
Hai să ne calmăăăăăm...Aer în pieeeeeptşi stânga împrejur spre problemă!!! S-ar putea să se sperie şi să fugă dacă ne vede venind fioroşi! 

luni, 28 iunie 2010

Au! Aripa mea!

Eram un fluture singur...prea singur pentru gusturile mele. Și, când credeam că o să rămân mică și singurică, am văzut-o : lumina aceea maaaaare, în noapte. M-am dus spre ea! Noaptea era rece, dar nu mi-a păsat! Am alergat, orbește, spre prima lumină apărută la orizont! 
Flacăra îmi zâmbea prietenos, mă chema spre ea. Și eu îi zâmbeam înapoi. Doamne cât era de frumoasă! Și avea o aură! Ceva anume.....
Am ajuns la ea...am atins-o aproape...și m-a ars. Flacăra mea frumoasă! Și caldă și zâmbăreață și....
 Mi-a ars și aripioara....zbor strâmb acum! Mă ustură și antenuțele...nu mai simt nimic...sunt amorțită.... Nici măcar nu-mi mai pasă! De nimic....
Știu că nimeni nu are să  se răzbune....așa fac flăcările! Te ard și scapă nepedepsite! Flacăra nu are decât să se stingă acum. Știu că o să ardă și alți fluturași. Sper că nu la fel de tare ca pe mine totuși! O să rămână singură până la urmă, în timp ce noi, fluturii, vom zbura împreună!

marți, 15 iunie 2010

Mi-e cald!

Uite că a venit și vara....Și cu ea sesiunea....
Și nu mai trebuie să port N- șpe straturi de haine sau să mă duc la cursuri în Pache. În schimb, s-a făcut o călduuuurăăăăăă! Și stai nene studentule și încearcă să înveți, în timp ce creierul stă să ia foc, fără aer condiționat sau ventilator....doar cu apă, că de mâncare nu îți mai arde...
Nu știu la voi cum e, dar mie îmi e tare greu! Și sunt condamnată să rămân pe aici cel puțin până pe 5, când am ultimul examen!
Și mi-e dor...de zilele în care stăteam acasă degeaba, de orele la care mă zgâiam la Supernatural. Mi-e dor de nopțile pe care nu le dormeam și de diminețile de după, în care alergam la marginea orașului!
Vreau să merg iar la râu, să ne plimbăm de mânuță prin apă, și să încerce să mă învețe să înot. Vreau să mai pot să stau să mă holbez la pereți cu mintea complet goală, sau să merg la țară să aduc apă....
Vreau să se termine sesiunea și să dureze la nesfârșit în același timp! Vreau să se termine chinul, dar o să îmi fie dor de fete...
Vreau să nu mai simt cum se topește inima în mine...
Voi cum faceți față căldurii?

luni, 31 mai 2010

Ploicicăăăă!!!

Soare arzător...de asta avem parte zilele astea!
Ieri însă....
Ieri am plecat, cu Gărgărițe și roacări după mine, prin mall. Bineînțeles, machiate temeinic înainte și date bine cu rimel, că deh, la cât de des ne machiem, se presupune că merită efortul!
Pe drum, am văzul un afiș care ne-a dat geniala idee de a merge în Tineretului. Acolo, clovni cu baloane, iluzionism, coadă la pictat pe față. Ce??? Eu nu-s copil? Eu de ce să nu am voie? Dar uite că nu am apucat! Ne-a prins ploaia chiar acolo!
Ploaie caldă, liniștită, de vară.
Bucureștiul nu mi-a părut nicicând mai prietenos ca ieri, în acea ploaie! Toată lumea intrase prin blocuri. Doar câtiva studenți se întorceau din parc, liniștiți, fără grabă! Studenți printre care ne număram și noi, fleșcăiți bine, cu o floare din baloane. Și, dacă tot ne-am udat, ne-am gândit să luăm la rând toate bălțile, că o dată pe an vine vara, și cine știe când mai avem ocazia să ne prostim așa.
Și am ajuns și la cămin...și am făcut clătiti....și am mâncat și înghețată...și nici nu am răciiit...
Și azi iar e soare și nu o să pot face nimic de cald...
Are careva vreo idee răcoritoare?

miercuri, 26 mai 2010

Fericireeee!!!

Iubesc oamenii, pentru felul în care caută fericirea în lucruri complicate, pentru ca mai apoi să o găsească într-un zâmbet. Cei care mi-au citit autodescrierea știu asta. Eu chiar cred că, așa cum spunea un coleg, uneori trebuie să ne coborâm nasul din nori pentru a ne da seama că ceea ce ne dorim este lângă noi. Trebuie să ne uităm undeva mai aproape.
Azi, cobor nasul din zare, și vă spun despre câteva mărunțișuri care mă fac fericită.
Mă fac fericită apelurile mamei și umorul de care dă dovadă. Mă face fericită faptul că părinții mei acceptă faptul că am crescut, și au încredere în deciziile mele, deși sunt încă fetița tatii.
Mă fac fericită Gărgărițele, și felul în care mă calcă pe nervi la maxim și mă amuză în același timp.
Mă fac fericită Lupii, cu felul lor de a fi foooooooooarte diferiți de mine, deși la fel de singuratici.
Mă face fericită Pitic, pentru că este singura care mă înțelege și pentru ca este ca un ardei iute. Cine o știe cunoaște.
Mă face fericită soarele ăsta prietenos, de care nu mă pot bucura pentru că mă caut de teme.
Mă fac fericită plimbările prin parc.
Zâmbesc și acum cu gândul la seara în care am plecat la terasă, pentru ca apoi să îmi fac noi amici, să alerg prin ploaie și să ajung în club.
Am fost fericită în noaptea în care am fost plimbate cu mașina și am încercat să îmi revin din mini-depresie măcar câteva ceasuri(fără folos).
Mă fac fericită zâmbetele încurajatoare ale colegelor atunci când mă pregătesc de discurs.
 Am trăit unul din cele mai frumoase momente din viața mea în parc, cu o prietenă, un măr caramelizat și o vată pe băț.
M-a făcut fericită banchetul, cu febra musculară aferentă, și cu plimbările alături de dirigă.


Mă face fericită mângâierea relaxantă și ocrotitoare a ploii.
Mă face fericită sentimentul că oamenii pot să mă placă așa cum sunt! DA! MERIT!


Pe voi ce vă face fericite, dragele mele?
Le rog să răspundă pe : IRina, Andreea, Josette,    Sonya , Miss G,  Ioana Radu .
Cine mai vrea să ne împărtășească fericiri mărunte?
Să îmi dați de știre dacă acceptați sau preluați leapșa, să mai fiu fericită o dată : pentru voi!

joi, 20 mai 2010

Aripi...

Dragă Lucianna,

Află despre noi că suntem bine și sănătoase, ceea ce îți dorim și ție!
Îți scriem să te anunțăm că aripile tale sunt aproape gata. Le-am scuturat bine bine de praf, le-am spălat cu atenție, cu o soluție specială pentru astfel de materiale. Sunt mai albe ca niciodată! Ne-am luat libertatea de a le lustrui, chiar dacă asta nu se afla printre dorințele tale.
Ca bonus de fidelitate, și ca să vezi că nu îți purtăm pică pentru că ne-ai lăsat baltă zilele astea, am dat aripile cu un strat de argint. Mai mult, vom fi lângă tine în ziua primului zbor.
La urma urmei....am fost mereu acolo...
Îți amintești? Prima zi de școală....primul coleg de bancă....primul buchet dat doamnei învățătoare...trecerea spre generală...În zilele în care te dădeai cu fardul mamei și îți puneai ruj în obraji, sau în cele în care probai pantofii și fustele...
Încă ne amintim cum făceai pe viteaza la admitere, sau cum aveai inima cât un puricel când ți-ai cunoscut colegele de facultate. Am fost acolo, îți amintești?
Așteptăm să ne răspunzi la scrisoare, pentru a stabili când urmează să ne întâlnim pentru a-ți reda aripile. Am dori să menționezi dacă ai prefera să faci zborul de încercare în aceeași zi, sau la o dată ulterioară.


                                                                                                Te așteptăm cu drag,
                                                                                                         Emoția și Speranța

luni, 17 mai 2010

Leapșă cu eroi

M-a făcut Ade de-o leapșă. 3 Eroi de prin filme/ seriale...ia să văd...
O să încep prin a spune că nu prea am eu eroi preferați, dar, de dragul lepșei lui Ade, am să încerc să mă gândesc la vreo 2.

Reepicheep e preferatul de departe. Mare șoarecicel, mare caracter! Și pe mine mă deranjează lipsa de imaginație a unora, ca pe rozător. Putem învăța de la el că dacă te pricepi la ceea ce faci, și pui pasiune, nu ai nevoie de altceva...gen înălțime sau rasă.

*Reepicheep chiar e mare! Vedeți voi...animalele Narniene se deosebesc de celelalte prin faptul că sunt neobișnuit de înalte!



După el, vin, la egalitate, Dean și Sammy, simpatici, glumeți, isteți și...Supernaturali!
Ce pot să spun...am și eu slăbiciunile mele....
Mă puteți învinovăți?
De mult nu am mai fost așa prinsă de un serial. Mă duc acasă, și bag câte un maraton Supernatural. Deja m-am obișnuit cu fantomele de pe acolo...pot să dorm noaptea...
Nu aș putea spune totuși că sunt chiar fan.
Mulțumim momos tovarășului care mi-a recomandat serialul...cine știe cunoaște...






Ultimul, dar nu cel din urmă, Dorian Gray! Trebuia să îl bag și pe Ben Barnes pe undeva, nu?
Serios vorbind, Oscar Wilde dă prin intermediul lui Dorian niște palme pe care societatea ar cam trebui să le ia înainte să se înece în superficialitate!
Și dacă palma asta vine și la pachet cu Ben Barnes, sunt gata să o trec în topul preferințelor la capitolul Eroi din filme/seriale.

joi, 13 mai 2010

Visul...

Te văd....ai ochii închiși...
Te văd singură...văd cum anii trec...

Îm jurul tău apar cărți...rafturi muuulte, prăfuite...Miroase a hârtie veche, a mister, a coperți de piele și povești cu animăluțe vorbitoare și prinți curajoși. Un înger de cerneală îți mângâie ușor creștetul, în timp ce crocodilul ticăitor stă de pază la ușă. Prin aer zboară încetinel praful, transformându-se pe măsură ce urcă în zâne jucăușe, ce se ciondănesc în șoaptă, ca nu cumva să te trezească.

Și iar dooormi...În fața ta stă un laptop, singurul lucru care necesită priză prin cameră. Un telefon mai vechi ca tine e undeva sub hârtii, pe un scaun uitat dincolo de rafturi. Numai tu știi unde ai fost azi, înainte să te pui pe tradus, și să adormi. Poate ai interpretat, sau poate te-ai întors de la bibliotecă. Sau poate ai fost în excursie, și ai cunoscut autorul tău preferat....
Îți admir în tăcere somnul...îmi place să te văd dormind, să am grijă de tine...
Dormi liniștită, vin și eu, să nu te simți singură!
                                                                                  Cu drag, mereu lângă tine,
                                                                                                           Visul

duminică, 9 mai 2010

Pădurea dintre lumi...

Am aflat de conceptul interlingua în urmă cu vreo două săptămâni, la facultă. Se referă la limbile artificiale. Limbile dintre limbi. Au fost create de lingviști. De oameni care visau să creeze o limbă unică. O limbă să ajute traducătorii în munca lor. O limbă din care oricine să poată traduce.
Așa s-au născut concepte ca esperanto, atlango sau loglan. Și acestea sunt doar trei exemple! Limbile sunt vreo 48. Sunt limbi gandite de oameni. Nu sunt limbi ce au evoluat pur și simplu. Sunt asemeni roboților ce arată ca oamenii. Limbaje ce se vor limbi. Sunt exprimări ale dorinței oamenilor de a se exprima cât mai ușor, de a scăpa de bariera limbii. Sunt încercări de a pătrunde în Sufletul Lumii, de a-i crea un Limbaj.
Limbile artificiale sunt cumva ca pădurea dintre lumi a lui C S Lewis. Între lumea normală și Narnia exista o pădure. Una în care oamenii își pierdeau vlaga și cu greu își aminteau cine sunt. O lume în care până și Vrăjitoarea Albă își pierdea puterile. Oare oamenii nu-și vor pierde și ei energia, identatea, dacă vor încerca să le folosească...de tot? Oare nu vor uita cine sunt?
Limbile dintre limbi așadar...gramatici prinse între specificități. Trăsături comune, care cândva erau unice.  Istoria lor începe cu o bucată de hârtie. Nu au început cu un popor. Nu a dus nimeni războaie pentru a le proteja unicitatea. Nu și-a destăinuit nimeni dorul sau speranța folosind cuvintele lor, și nicio mamă nu a cântat copiilor cântece de leagăn cu ele. Oamenii le vorbesc pentru că sunt folositoare, distractive, interesante.
Pentru că, deși sunt artificiale, au supravietuit. Si poate, într-o zi, vor fi ca roboteii de prin filme, și vor evolua singurele.
Voi ce credeți?

From Paris with love

From Paris with love....un tânăr care vrea să facă mai mult, să meargă mai departe, primește în dar de  la superiori pe Wax, un nene original, un agent secret atipic, care protejează America într-un fel ceva mai original...shoot first, ask questions later, right? Problema apare când tânărul, James Reece, află că băieții răi îl au în vizor. Problema și mai mare este că băiatul rău care îl ține sub observație nu e chiar băiat și, pe deasupra, este omul în care eroul avea cea mai mare încredere.
Norocul lui Reece este Wax, partenerul său, care, pe cât e de nebun pe atât e de loial, și face din tânărul care era până acum mâna dreaptă a ambasadorului un agent de primă clasă, care nu mai ține cont de nimic, nu mai este previzibil și umblă de colo-colo cu o vază chinezească uriașă, plină cu cocaină.
Surpriza mare de tot a filmului este Travolta. Omul chiar le are! Fără costum, zâmbet fermecător sau aer misterios, actorul îl ridică pe Charlie Wax la rangul de artă actoricească! Și stați să vedeți cine e în rolul principal! Prin urmare...go Johnny go!!!
Și vizionare plăcută vouă!

marți, 4 mai 2010

Interpretul

Piesa asta de teatru am văzut-o in urmă cu mai bine de o săptămână, la Teatrul Foarte Mic. Un bilet la o piesă de acolo costă 12 lei pentru studenți, dacă nu cumva ți se năzare in ultima secundă că vrei să vezi piesa, și plătești 20.
Interpretul e o piesă oarecum banală ca subiect. Un nene ( Radu Gheorghe) confundă treburile și se angajează ca interpret muzical pentru un hotel care de fapt cauta un interpret (= traducător).
La hotel apare un cuplu, urmărit de tatăl Ei (Georgiana Ciocârlan). Tatăl ei fiind un scoțian, cu fustă, mers caraghios, în pași de dans, și accent de juri că nenea actorul, Răzvan Popa, nu este  de fapt român. Interpretul, cum era de așteptat, încurcă lucrurile.
Ce face biletul să merite banii? Pentru că nu, nu cred că am pierdut bani sau timp acolo, la piesă! Ei bine....actorii. Cărora nu le este teamă să improvizeze. Mai mult chiar, interacționează cu publicul, punând întrebări publicului și invitând pe câte cineva la dans. Tocmai de aia, dacă vreți să vedeți piesa, dar nu să și dansați, nu vă așezați in rândul din față.

joi, 22 aprilie 2010

Leapşa fluturaşei...

1. Ai o poreclă?
Aha...Corli! Deşi nuj cât e de poreclă...
2. Unde locuieşti?
Bucureşti
3. Ce înălţime ai?
1.63 şi îmi plaaaceeee!!!
4. Ai zi onomastică?
Aha

5. Cu ce te ocupi?
Studenţia...
6. Ai fraţi sau surori?
Un frate mai mic.
7. Limba maternă?
Româna

8. Limbi vorbite?
Engleză. franceză şi spaniolă.
9. Colecţii?
Nu am.
10. Număr la pantofi?
37
11. Şcoli absolvite?
Liceul e ultima.
12. Materia preferată?
Mai nou, interpretarea. Chiar dacă mă tot fâstâcesc!
13. Ce hobby-uri ai?
Citul şi plimbările.......şi filmele.....şi atât...
14. Bani de buzunar?
Nu ştiu dacă trec drept bani de buzunar de îndată ce trebuie să te descurci singurică...am mai degrabă buget.
15. Dorinţă?
Să fie weekend odată....
16. Vise?
Le ţin pentru mine.
17. Număr norocos?
7 cred
18. Ai vrea să revezi…
Narnia! La nesfârşit! Şi pe buni...dar asta doar în vise...
19. Ai animale de casă?
Nu.
20. Sentimentul cel mai preţuit?
Încrederea...în mine sau alţii
21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?
Cea în care mi-am dat seama că nu sunt singura singuratică şi că pot fi singură alăturii de alţii....nu dăm detalii..

Cine mai vrea, să poftească!

miercuri, 21 aprilie 2010

Revenii!!!

2 săptămâni fără postări...vă vine a crede?
Şi prin câte a trecut in ultimele 3 săptămâni....câte NU am făcut...
Dap...NU am făcut...NU am putut zâmbi, NU m-am bucurat de începutul de primăvară, NU am putut mânca! Nu am putut mânca EU, aia care când i se pune pata mănâncă până cade lată! A naibii astenie! Totul a culminat când au venit doi amici, să ne cunoaştem după un an de mesengereală, iară EU, depresiva lu` pejte, am stat bebelou pe bancheta dan spate a maşinii, cu un zâmbet trasat cu forţa pe faţă. Bieţii copii nu aveau nici o vină! Mă mir că m-au salutat pe mess a doua zi şi încă răspund la mesaje! Sincer mă mir!
Şi am venit din vacanţa de Paşte, după 7 zile de vegetat acasă. Am dus dorul Bucureştiului. Pentru prima dată în viaţă, m-a durut capu de la linişte. Parcă ieşisem din priză...lipsea ceva! Şi am revenit la cămin, şi mi-a revenit şi energia...Mă simt mai bine ca oricând!
O dată cu energia au venit şi profii : "Ştiţi...săptămâna viitoare e săptămâna limbilor străine...despre ce aţi vrea să faceţi o prezentare?" Bineînţeles, prezentările nu au fost şi nu sunt obligatorii. Dar deh! Nu e obligatoriu, dar e cazul! Nu poţi să stai să vegetezi când 30 de oameni îşi dau sufletul de amorul artei!
Şi am început săptămâna în forţă, cu poftă de viaţă, haine noi făcute cadou de mami şi...o găleată de praf în plămâni!!! Că s-au apucat ăştia să renoveze modulul. Şi am răguşit...am şi răcit pe urmă...
Aşa că ieri şi azi m-am dopat cu fervex şi am bagat lamâi şi ceai pe unde am apucat, să nu vorbesc ca din botoi. Am şi reuşit oarecum. După ce ieri am dat chix la două prezentări în două cursuri, azi am făcut faţă cu brio, iar acum mă chinui să coc o a cincea prezentare. Aşa că...ţineţi-mi pumnii!
See ya later aligator!

marți, 6 aprilie 2010

Primii un premiu!!! Fatăăăă!!!


1. Sa postezi premiul.
Aşa...
2. Sa spui din partea cui este oferit.
Mulţumesc Ade! 
3. Sa oferi premiul altor 12 prieteni.
Yooooy..... Să vedemus....
Andreea 
 Ame Libre
Sorina
Oana Maria
Ioana
Prometeu
The girl with yellow shoes
Josette
Gabriela
Diana
5zambete
Butterfly
4. Sa afisezi link-u' lor.
Aşa...
5. Sa le dai de stire intr-un comentariu pe al lor blog.
Am făcut şi asta...
6. Sa faci o lista cu 10 lucruri care-ti plac.
Cola
Cafeaua
Pisicile
Buburuzele
Lupii
Cronicile din Narnia
Ciocolata neagră
Scrisul
Ploaia
FeFe...tele de treabă :P

Ete că am terminat şi cu premiul....
See you later aligator!

vineri, 26 martie 2010

Singură...


M-am născut în urmă cu vreo 20 de ani, într-o noapte rece de toamnă. Sau mai bine zis într-o dimineaţă. Era cam ora 4. Ziua se bătea straşnic să dea întunericul din calea ei. Afară era beznă.
Dar mie nu mi-a fost frică. Am venit oricum. Am venit singură. Fără nimeni altcineva în jurul meu. Nu mai ştiu cine era pe acolo când am ajuns. Dar asta îmi amintesc foarte bine. Eram Singură!
Şi singură aveam să fiu şi mai târziu. La grădiniţă şi la şcoala primară. Pe la vreo 10 ani a apărut o oarecare rază de lumină. O rază care însă a plecat câţiva ani mai târziu.
Singură am început să mă plimb pe unde apucam, dar nu prea mult că Motruleţul e mic. Singură am început să mă bucur de ploaie, de soare, de vânt şi ninsoare.
Singură am început să cred că există pe undeva cineva care mă înţelege şi că omul are o jumătate cu care urmează să îşi trăiască viaţa.
Singură m-am trezit la realitate. Din cei 6 sau 7 miliarde de oameni de pe planetă, eu sunt fata fără jumătate.
Nu ştiu de ce. Poate că eu sunt de fapt întregul sau poate că este destinul meu să rămân la fel la fel de mică şi incompletă cum m-am născut.
Faza este că m-am născut singură şi tot singură am să şi mor.
Doar eu cu mine....nimeni şi nimic altceva...

duminică, 21 martie 2010

Metaforic vorbind....


Vezi fericirea, dar fericirea nu te vede pe tine. Te apropii...îi fluturi vesel mâna în faţa ochilor. Dar nimic! Parcă nici nu exişti! Te depărtezi uşor. O analizezi cu atenţie...Oarbă nu pare!
Te gândeşti să o ignori, dar nici asta nu pare să funcţioneze. Ea...se uită după ceilalţi. Pe unii îi ia în braţe, pe alţii îi sărută pe obraz. Pe tine de ce nu te vede?
Ei bine dragii mei, fericirea e la feminin. E capricioasă. Îi place să vadă şi să simtă că o vrei. Se hrăneşte cu dorinţa ta. Îi place să vadă cu coada ochiului cum încerci să o atragi şi să îţi întoarcă spatele tocmai când credeai că te-a văzut.
Se mai întoarce o dată, se uită peste umăr şi pleacă legănând şoldurile în cel mai provocator mod cu putinţă.
Fericirea nu-şi dă seama că are nevoie de tine! Nu ştie că se hraneşte cu emoţiile pe care ţi le provoacă. Fericirea crede că eşti un simplu om. Fericirea crede că te atrage, când de fapt tu o atragi pe ea. Are nevoie de tine, să simtă că poate domina, că deţine controlul asupra cuiva.
Tu vei înţelege că fericirea este în mâinile tale şi că tu hotărăşti dacă o păstrezi sau îi dai drumul.
Decide acum : o laşi sau nu să joace cartea seducţiei?

duminică, 14 martie 2010

Curajul


Dacă aţi văzut "Harry Potter şi Piatra Filosofală" l-aţi auzit pe Dumbledore spunând, pentru a motiva punctarea lui Poponeaţă, că este greu să lupţi cu inamici, dar mai greu încă este să lupţi cu prietenii. Eu aş spune că cel mai greu este să lupţi cu tine însuţi. Mai ales când dai de realitate. Şi începi să te schimbi. Nu îi mai ai pe mami şi pe tati. Devii mai responsabil(ă), mai ordonat(ă). Nu mai eşti ca înainte. Rămâne esenţa ta. Rămân uneori, ca în cazul meu, şi slăbiciunile. Începi să te zbaţi, pentru a recupera ceva din inocenţa de altadată. Dar nu o vei mai avea nicicând. Aşa că încerci să canalizezi energia asta negativă spre ape mai liniştite. Încerci să gândeşti pozitiv. Să faci CEVA. Orice, numai să mişti. Odată ce ai înţeles că nu mai poţi face nimic să te întorci, ai câştigat o bătălie. Vei avea la activ o victorie, care îţi va da aripi. Mici, transparente şi fragile. De fluture, cum spun eu. Dar aripi. Va trebui totuşi să înveţi să zbori. Va trebui din nou să lupţi cu tine însuţi. Cu teama de înălţimi, cu emoţia unei noi experienţe. Eu cred ca vei mai aduna o victorie. Tu ce zici, vei câştiga războiul?
Am găsit un cântecel care mie îmi place mult de tot şi zic eu, se potriveşte postării. Sper să vă placă!

sâmbătă, 13 martie 2010

Dimineţi de primăvară...

Îmi place ninsoarea...atâta timp cât încetează în martie. M-am săturat de frig. De alea n-şpe straturi de haine pe care le iau în fiecare dimineaţă. Aproape am facut alergie la bluze pe gât. Mi s-a acrit de halul în care mi se face tenul de la frig şi de mutra de fată plângăcioasă pe care o capăt de câte ori lăcrimez de la vânt.
Azi însă a fost altfel. Azi a fost soare. Azi cerul a fost senin, aerul a mirosit a proaspăt. Aşa că am ieşit din cămin. M-am plimbat pe lângă universitate, prin energia dimineţii. Era să-mi crap tărtăcuţa, oricum fragilă, din cauza poleiului, dar deh! Tragem aer în piept, nu mai mergem cu căpşorul în nori....
M-a luminat începutul ăsta de primăvară. Sper să continue. Să ne mai facă să zâmbim, că e nevoie după atâta gri, atâta sesiune...
Şi, în timp ce păşesc tremurând pe trotuarul ca oglinda, încep să fredonez, ca pentru mine : Dimineeeţi cu ferestre deschiseee....Dimineţi cu săgeţi de cocooor...


Asculta mai multe audio Muzica

vineri, 12 martie 2010

Narnia

"Cronicile din Narnia" sunt genul de carţi de care am prins drag pe la vreo 8 ani. O lume plină de magie, condusă cu multă înţelepciune de un leu rege (Aslan). O lume în care animalele vorbesc. O lume în care creaturile mitologice sunt ceva obişnuit. De la centauri care citesc viitorul în stele până la fauni acrobaţi. Bursucii au cea mai bună memorie dintre toate vieţuitoarele, veveriţele sunt mesageri, iar urşii grăsuţi sunt...sunt...sunt naivi şi neîndemânatici.

Nu există oameni în Narnia. Oamenii trec prin Narnia. Îi influenţeaza uneori istoria. Însă Narnia nu este tocmai pentru ei.

Cronicuţele sunt de fapt şapte cărţi. Ordinea lecturii, aşa cum o recomandă autorul, este aceasta :

Nepotul Magicianului

Leul, vrăjitoarea şi dulapul

Calul şi băiatul său

Prinţul Caspian

Călătorie pe mare cu Zori de Zi

Scaunul de argint

Ultima bătălie
Am citit până acum numai "Prinţul Caspian". În engleză. Am găsit-o în Cărtureşti. Din păcate, când m-am întors după "Nepotul magicianului" nu mai existau pe raft volume ale seriei. M-a bucurat faptul că mai sunt fani, dar parcă aş fi vrut să fie al meu volumul. Însă altcineva îi răsfoia paginile, în timp ce eu mă holbam la o ediţie despre "Harry Potter".
Engleza lui C. S. Lewis este una superbă, a unui bunic ce povesteşte nepoţilor cum stă treaba prin Narnia, de parcă l-ar fi cunoscut pe Aslan în persoană.
Dacă şi vouă vă plac animăluţele inteligente şi creaturile de pe alte lumi, sau dacă pur şi simplu v-a placut "Harry Potter" şi vreţi să citiţi o altă carte despre o lumi secrete în care numai cei aleşi ajung, vă recomand cu căldură cronicuţele.

miercuri, 10 martie 2010

Zece, am zis!

Am primit leapşa de la Terra. Spune aşa : care sunt cele 10 principii/reguli după care te ghidezi în viață? Să vedem ce-o ieşi! Ordinea nu este neapărat asta.

1 Zâmbeşte! Mâine poate fi mai rău! Sunt mai optimistă din fire...nu îmi place să îmi plâng de milă. Oricât de greu mi-ar fi, nu mă dau bătută.
2 Dacă pot ajuta, ajut. Nu vreau nimic în schimb. Lumea este crudă și va profita poate la un moment dat de bunăvoința asta. Dar mai bine încerc decât să îmi pară rău că aș fi putut face diferența, dar nu am făcut nimic.
3 Dacă lumea este rea, nu înseamnă că trebuie să fiu și eu așa.
4 Calm, Lucianna, calm. Sunt o persoană liniștită, dar uneori am tendința să mă panichez.
5 Nu te mănâncă nimeni! Sunt și timidă. Îmi este greu să vorbesc în fața unui public. Dar încerc să mă tratez.
6 Nu-ți fie teamă de slăbiciunile tale!
7 Fii tu însăți! Mi-a luat ceva timp să o dobândesc pe asta. Am înțeles în cele din urmă că oamenii care mă plac trebuie să îmi accepte defectele, nu să mă chinui eu să fiu perfectă pentru ei.
8 Încearcă să nu faci planuri prea exacte pentru viitor! Nu prea respect planurile pe care mi le fac. Sunt liniștită, dar și spontană. Planurile de care mă țin sunt orarul de la școală și eventual cel al vreunui film sau vreunei expoziții prin Muzeul Satului sau Muzeul Țăranului român.
9 Nu lăsa pe mâine ce poți face azi! Cam am tendința să las câte ceva pe ultima sută de metri, așa că asta nu e chiar o regulă. E ceva ce îmi repet din când în când că am nevoie!
10 Nu pune la suflet!

Dau mai departe Sorinei.

duminică, 21 februarie 2010

Acasă. Aaaacasă? Acaaaaaasă!!!!ACASĂ!


Acasă este acolo unde îţi este inima. Am ajuns unde ar trebui să îmi fie inima alatăieri. Şi încep să duc dorul căminului. Pentru mine, acasă este acolo unde ştiu cu precizia unui ceas elveţian unde este fiecare lucruşor. Îmi dă un sentiment de siguranţă chestia asta. Îmi place să fiu întrebată unde este un lucru şi să răspund pe loc.
"Acasă la mine" însă, farfuria mea preferată e mereu altundeva, masa pare să se mute şi ea prin bucătărie, dulapul mi-a fost invadat de mărunţişurile celorlalţi şi aflu când mi-e lumea mai dragă că s-a ars becul, nu mai este şampon sau că trebuie reaparată cine ştie ce sculă. În camera de cămin, deşi nu fac cine ştie ce curăţenie, stau cu inima în piuneze când pâlpâie becul sau frigiderul studenţesc face figuri, aerisesc camera, dezinfectez câte ceva pe modul şi încerc să controlez înmulţirea gândăceilor.
Aici apartamentul, deşi are numai două camere, este uneori prea mare. Uneori mi se pare aiurea să trec de atâtea uşi ca să ajung la baie sau bucătărie. Uneori ard mâncarea, pentru că plita din cămin e mult mai înceată.
Acum sunt în apartamentul unde locuieşte familia mea. Aştept să ajung acasă, la Bucureşti, săptămâna viitoare.
Unde este acasă pentru voi?

Le scaphandre et le papillon


Am remarcat pe raftul unui magazin, în urmă cu vreo două săptămâni, cartea "Scafandrul şi fluturele" a lui Jean-Dominique Bauby. Pe coperta interioară, povestea cărtii, cam aşa : "Născut în 1952 in Franţa, tată a doi copii, jurnalist, Jean-Dominique Bauby a fost redactor-şef al revistei "Elle".

Pe 8 decembrie 1995, Jean-Dominique Bauby are un accident vascular care îl aruncă într-o comă profundă, din care iese cu toate functiile motrice distruse. "

O să îmi cumpăr cartea când am să o găsesc în franceză.

Între timp, am văzut filmul. Merită fiecare minut. Acţiunea este văzută aproape în totalitate din perspectiva protagonistului : trezirea după accident, clipele confuze în care îşi dă seama că nu poate să se mişte.

Realizează că din Jean-Do (aşa îi spuneau prietenii) mai rămăsăseră doar imaginaţia, amintirile şi abilitatea de a mişca pleoapa stângă. Cum avea un contract cu o editură, pentru a publica o carte ce urma a fi scrisă, decide să nu îşi mai plângă de milă şi să treacă la treabă.

Vă las pe voi să descoperiţi detaliile.

Dă de gândit povestea. În timp ce unii încearcă să se sinucidă, oameni ca Jean-Dominique Bauby îşi trăiesc viaţa până la ultima...clipire!

Aştept părerile voastre despre asta.

joi, 18 februarie 2010

Sătulă...

Joi seara....Seara ultimului examen...Ar fi trebuit să plec de azi, dar deh! Am darul adormirii....am uitat de adeverința pentru medicul de familie. Și dacă tot am rămas, m-am apucat de curățenie...M-am apucat numai....Acum stau puțin....Mă uit în jur și-mi dau seama că faptul că am rămas nu e doar obligația circumstanțelor. Am nevoie de curățenia asta.

Am nevoie să mă curăț și eu o dată cu camera. Nu mai plouă afară, ca astă toamnă, să cadă apa și să cadă cu ea și gândurile negre. Nici nu mai ninge măcar. Nu mă mai pot lăsa hipnotizată de fulgi.

Pot numai să fac curat în cameră. Și să sper că o se curețe și gândurile odată cu camera. Și să stau apoi și să admir ce am făcut.

Deocamdată stau. Mă holbez în jur. Pur și simplu. În mintea mea, nimic. Îmi dau seama că sunt câteva chestii de care m-am săturat. Și simt nevoia să le înșir.



Așa deci...să vedem....M-am săturat de :

1 nopțile în care nu pot să dorm

2 diminețile în care mă trezesc prea devreme după ce nu am dormit toată noaptea

3 „prietenii” care se așteaptă să îi ascult când au chef de pălăvrăgeală și dau bir cu fugiții când am nevoie de ei și de cei care „au examene” când vreau să ieșim pentru ca atunci când vor ei la un suc să creadă că mint

4 starea de cap gol pe care mi-o dă sesiunea

5 prietenii (și aici nu mai vorbesc la figurat) care mă bat la cap să îmi fac iubit, că, citez, „trece tinerețea pe lângă mine”



Acum aștept ziua de mâine. Să ajung acasă, la globul meu cu sclipici și la clepsidra EI. Să-mi ling zgârieturile și să îmi revin liniștită lângă ele.



Voi de ce v-ați săturat?

miercuri, 10 februarie 2010

Egocentrism... frică


Aproape s-a dus sesiunea...Mai am cam o săptămână...Un examen mâine, unul luni și altul jooooi...Și sâmbăta viitoare plec acasă...

Ce mă întristează este că nu mă pot concentra mereu așa cum aș vrea. Nu îmi e mereu mintea acolo unde trebuie. Trec printr-o minidepresie de sesiune, și nu prea o pot controla, oricât m-aș chinui. Nici nu le-am mai spus alor mei...

Mă simt când singură, când suprasolicitată de atenția celorlalți. Mă tem ca nu cumva toate astea să ajungă să se reflecte asupra lor. Sau, mai rău, să dau pe dinafară. Îmi este teamă și să spun când mă deranjează ceva, ca nu cumva o parte din neliniștile mele să se strecoare în voce și totul să pară mai accentuat decât este.

Am intrat când am început faculta pe drumul ăsta fără întoarcere numit ”viață pe cont propriu”. Bine...oarecum viață pe cont propriu. Că nu sunt chiar independentă. Dar am început să mă schimb. Studenții știu ce spun. Fata timidă din mine pleacă încet încet, iar eu nu vreau sa plece. Sau cel puțin nu de tot. Nu-mi mai este așa teamă ca pe vremuri să spun lucrurilor pe nume. Nu știu dacă asta este bine sau rău.

Și mai este ceva ce nu înțeleg...nu pot să înțeleg de ce nu îi cred pe ceilalți când spun că și ei s-au schimbat. Sunt mega-egoistă din punctul ăsta de vedere și nu înțeleg de ce. Nu vorbesc de oameni proști care spun că s-au schimbat. Vorbesc de oameni pe care îi stiu de o viață. Oameni care poate aș fi vrut să fie mai demult așa cum sunt acum. Dar apoi....nici eu nu eram așa cum mă vroiau ei. Poate îmi este greu să cred pentru că nu vreau să accept schimbarea. Sunt așa cum am vrut înainte să fie. Și când în sfârșit sunt așa cum i-am visat mereu, fără ca eu să le fi cerut asta, îmi day seama că m-am săturat să aștept.

Oare să fie egoism? Sau e teama că de fapt nu pot face față dorințelor mele?

vineri, 5 februarie 2010

The Chronicles of Narnia : Prince Caspian De la carte la film.



Cronicile din Narnia au început să mă pasioneze în urmă cu vreo 2 ani, când am văzut la TV ” Leul, vrăjitoarea și dulapul”. Fiind pasionată de basme și legende, s-au dovedit a fi poarta perfectă spre o lume la care de obicei visează doar copii. O lume în care animalele vorbesc, faunii au maniere impecabile iar centaurii sunt cavaleri în slujba Leului rege Aslan. O lume pe care o descoperea Lucy Pevensie, și apoi frații ei, prin intermediul unui dulap.
Am văzut apoi Prințul Caspian. Este muuuuult mai bun decât primul film. Andrew Adamson s-a autodepășit, cred eu. Efectele speciale sunt atât de credibile tocmai pentru că sunt pe bune. Platoul de filmare a fost plin de explozii și bătălii. Centaurii și minotaurii au fost de fapt oameni cu bucațele de blană lipite pe ei.
Și am apucat să citesc și cartea....
Am fost oarecum dezamăgită să văd că lipsesc scene din carte în ecranizare, și că de fapt nu a fost nici o bătălie la castel. M-a uimit însă felul în care sunt recupate informațiile din carte. Nu se pirde nimic. Nici la personaje. Diferă doar modul în care sunt expuse.
De aia vi le recomand cu căldură pe amândouă. O să cunoașteți în carte un Trumpkin încă mai haios și mai loial decât cel din film. Un profesor Cornelius mai activ și un Trufflehunter nespus de înțelept.
Asta dincolo de farmecul pe care îl presară C. S. Lewis peste toate. Felul său de a descrie senzațiile trăite de personaje te face să ajungi în Narnia, și acolo să uiți să respiri de la intensitatea emoțiior.
Aștept părerile amatorilor.
Pupici!


* Nu am vrut să povestesc nici filmul nici cartea. Am niscaiva cititori care pierd interesul pentru o anumită carte dacă au prea multe detalii.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Dorian Gray

Am văzut aseară, dupa așteptari ”seculare” ce au durat vreo 3 luni,Dorian Gray. Super poveste spune cartea care a inspirat filmul. Nu vă așteptați însă ca acesta din urmă să fie fidel in totalitate operei lui Wilde.
Sincer, am vrut să îl văd mai mult datorita actorilor din rolurile principale. Ben Barnes, alias Dorian, este unul din actorii mei preferați. L-a făcut pe prințul Caspian de neuitat, și pe John Withtaker (Easy virtue) cuceritor. Dar parcă nu este felia lui genul ăsta de rol. Devine credibil abia după faza coruperii lui Dorian, și parcă nici atunci în totalitate. E admirabil totuși ca poate și altceva în afară de personaje pozitive.
Colin Firth, adica Henry Wotton, m-a făcut să-mi doresc să văd filmul din clipa în care am aflat că îl va juca pe nepăsătorul englez. Pentru că este cam în toate filmele pe care le joacă tipul arogantului cu umor fin, înțepător.
Pe Ben Chaplin, cel ce dă viață lui Basil Hallward, l-am văzut doar in Seahorse. Încă nu mi-am făcut o părere.
Rachel Hurt Wood, Sibyl Vane, a fost Wendy, într-una din ecranizările Peter Pan. I se potrivesc mănușă rolurile de inocentă.
Despre film nu sunt foarte multe de zis. Nu e tocmai genul de film pe care să vrei să îl revezi. Henry Wotton te face totuși să nu îți pierzi timpul. Mă așteptam totuși la mai multe după ce am văzut trailerul.
Să îmi lăsați și mie o părere dacă vedeți ecranizarea.




duminică, 24 ianuarie 2010

Parte de carte.

Pe asta o am de la Terra. Ete că am reușit să o fac chiar azi.


1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Nu îmi place să îndoi pagina. Folosesc drept semn de carte cam orice îmi pică în mână. De obicei bucățele de post-it cu care mă joc în timp ce citesc.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Nu am primit. Dar intenționez să îmi fac una cadou singură.

3. Citiţi în baie?

Da. Dar nu cărți. Reviste.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Da. Și nu am terminat-o . A rămas la gând.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Ei...ce pot să zic? Oamenii sunt bine intenționați. Dar dacă vrei o carte ți-o iei și fără colecțiile astea.

6. Care este cartea preferată?

Nu prea am una. Obișnuiam să citesc Coelho. Între timp am mai crescut și mi-am schimbat preferințele. Nu am găsit încă o carte în care să mă pierd cu totul, așa cum sunt acum. Poate mă voi pierde in a mea. :P

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Nu. Am fragmente pe care mai arunc ochii din când în când.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred că aș spune ceva. Cred că m-aș mulțumi să îi privesc.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da. Mama știe. Cam ea e ”victima” de obicei.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Nu știu. Chiar nu am idee.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Urăsc lectura obligatorie. Cred că nu ar trebui să eexiste așa ceva.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Când citesc ceva ce mă prinde, pot să îmi bată tobe la ureche și nu ma deranjează. E unul din avantajele de a avea un frate mai mic.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Am încercat. Fără succes.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Ambele.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Relaxareeeeee!!

Cine mai vrea leapșa, să o ia d-aci.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Sherlock Holmes

Am fost, datorită dragei mele colege care s-a gândit brusc să se relaxeze, la cinema în Vitan. Și am văzut Sherlock Holmes...Acuma, nu am văzut eu prea multe cu filme cu domnul ca personaj principal, dar ăsta sigur e preferatul meu. Detectivul nu mai este un domn impecabil. Este un om cu toate cele bune și cele rele. Un englez căruia nu-i este teamă să se murdărească, să bea, să se bată, care este dezordonat și care face experimente pe câinele prietenului său, Watson.
Un Watson la fel de poznaș, plictisit de boacănele partenerului, care dorește să își întemeieze o familie și care totuși nu poate trăi fără adrenalina pe care i-o oferă viața alături de celebrul detectiv.
Ce mi-a plăcut foarte mult la film : umorul. Sherlock și Watson posedă cu vârf și îndesat arta de a scăpa mici ironii, remarci subtile ce te fac să ridici ușor colturile gurii când îi urmărești ”scăpând” câte una. Acel umor tipic englezesc, relaxat, numai bun pentru ceaiul de la ora 5.
Cât despre actori....Robert Downey Jr. Nu este chiar tipul detectivului misterios, ceea ce poate il face și atât de plăcut și credibil ca Sherlock Holmes cel ștrengar. Iar Jude Law....nu cred că l-am văzut in vreun rol care să i se potrivească atât de bine. Se contopește perfect cu imaginea doctorului ce încearcă să își țină prietenul cu picioarele pe pământ în timp ce îi face jocul. L-am văzut, ce-i drept, pe Law numai în ”Capitain Sky and the world of tomorrow”( dacă vă omoară plictiseala, dați-i o mână de ajutor, că orice e mai bine decât filmul ăsta).
Vă las o mostră de Sherlock.




marți, 12 ianuarie 2010

"Stop" sau "Hai mai repede"?


Nu pot să cred că a trecut atật de mult timp fără să scriu. Și nu-mi vine să cred nici că e presesiune și am dat deja două colocvii. Totul a început să se miște mult mai repede. Încerc să prind ritmul, să încep și eu să mă mișc. Vreau să încerc și eu să alerg. Dar este numai ceva ce vreau. Nu este ceva ce îmi doresc. Nu simt nevoia să fac asta.

Simt nevoia să mă opresc, să trag adânc aer în piept, să analizez mișcarea și să îmi dau seama în ce parte trebuie să o iau. Să înghet poza pentru o secundă. Să îi văd culorile. Să le admir poate. Sunt unde trebuie în ea. Știu și simt asta. Dar încotro de acum?
Problema în toată deruta asta este că nici măcar nu pot să mă opresc. Mintea, nenorocita de abstractitate pe care lumea o numește rațiune, îmi spune să țin pasul. Că nu pot să mă opresc. Îmi spune să alerg în continuare. Suprimă setea acută de libertate, de aer.

Rațiunea și sufletul se ciocnesc iar. Și depinde numai de mine să decid cine va câștiga. Aici vine și greul. Să fac ce este mai comod, și să o aleg pe prima? Să urmez a doua variantă și să risc să nu mai țin pasul?