Se spune că dacă pierzi copilul din tine, pierzi totul...Nimic mai adevărat!
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.
Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.
luciana, vreau sa-ti spun ca mi s-a facut pielea de gaina pe mine cand am citit postul acesta...este extraordinar de adevarat...felicitari pentru copilaria ta, si mi se pare minunat ca stii csa apreciezi ce ai avut. tu si eu si multi altii, dar ceea ce nu va mai fi niciodata in era internetului:(
RăspundețiȘtergereȘi este păcat că nu va mai fi...Evoluăm, dar prețul ne ia dreptul la amintirile astea, dreptul la lucruri banale când suntem copii dar care sunt de neprețuit când creștem....Mă bucur că noi avem ce povesti totuși.
RăspundețiȘtergereEh, ne gandim iar la trecut. Stii ce spunea Eliade ( sper ca el e cel care spunea treaba asta si nu l-am confundat eu cu altcineva :D ) in legatura cu obsesia pentru trecut? Cica in momentul in care o persoana, un popor devine obsedat de trecut, atunci acea persoana/ popor isi traieste ultimele zile. Bine, nu e cazul pentru tine, esti tanara, dar postul tau mi-a readus in minte de ideea asta. :D
RăspundețiȘtergereOk, ai dreptate, analiza amintirilor e un semn al evolutiei, al schimbarii.
Uite ca mi-am incalcat "politica" de a citi blogurile si de a nu lasa comentarii.
Elful transformat in lup