miercuri, 31 iulie 2013

Inelul

Imi plac bijuteriile de argint de foarte mult timp. Asa de mult, ca nu imi aduc aminte cand am avut primul accesoriu de acest gen. Imi amintesc insa care mi-a fost cel mai drag. La 14 ani ( cum se face ca am primit cele mai frumoase cadouri si cele mai dragi la 14 ani?) am primit un inel cu onix. De la o prietena a mamei. Micut de tot, asa cum erau si inca sunt mainile mele. Pietricica, mititica abia cat un Tic Tac , statea prinsa printr-o floare firava, dar surprinzator de bine realizata pentru ceva atat de marunt.
Cred ca este bijuteria pe care am avut-o cel mai mult timp. Am prostul obicei de a pierde accesoriile. Chiar si pe cele de argint. Tind sa imi cumpar cate ceva, sa tin de obiectul respective cateva luni bune, fara a-l da jos macar, iar apoi sa il fac cadou.Sau sa il pierd. De acel inel insa am tinut vreo 4 ani. L-am uitat in baie, intr-o perioada in care am avut multi musafiri, si, intr-o buna zi, a disparut.
Sursa: www.beelegant.ro

Dar a fost genul de lucru marunt de care te atasezi fara sa vrei. Avand acel inel am invatat ca superstitiile spun ca argintul este cel mai pur metal cu putinta, de care absolut nimic nu se poate atinge. Si ca onxul este o piatra magica, ale carei puteri depind de purtator. Il poate face mai puternic, sau il poate slabi, in functie de energiile pe care le "simte". Eram tare mandra de cele doua simboluri ale bijuteriei mele si chiar ma faceau mai optimista.
Si nu, nu sunt superstitioasa, pur si simplu imi place sa stiu povestioare de acest gen despre lucrurile pe care le port.
Vremurile s-au schimbat. Nu imi mai place sa port inele sau bratari.
Pe de alta parte, cine stie cand mi se poate pune pata pe altceva...

sâmbătă, 13 iulie 2013

Cadouuuu

Ma gandesc, de ceva timp, sa fac un cadou dragalas unor prietene. Partea grea, de acum, vine la alegerea obiectului in sine.
Sunt prinsa intre trei variante:

1. Tricouri cu mesaj haios. Ma rog, haios pentru noi. Citate din vorbele cuiva la care tineam toate "foarte mult" candva. Pentru noi ar fi tare interesante, dar nu stiu cum ar fi pentru cei care ne-ar vedea cu ele, si nu ar intelege absolut nimic din ce scrie pe acolo.
2. Un obiect pe care sa il foloseasca zilnic, imprimat cu animalutul care le reprezinta si eventual un citat. O cana, un termos poate sau o agenda.
3. O rama foto originala: un caiet, un calendar, un ceas de perete, magneti de frigider...lucrusoare de acest gen.
Rama foto ar avea, desigur, poze care sa simbolizeze fetele. Fara imaginea lor clara, fara nume. Nu as vrea nici sa dau in narcissism in numele lor, nici sa aiba parte de comentarii legate de numele prostilor, si nici sa fie ceva prea evident. Cred ca ar fi mult mai dragalas sa le ofer ceva frumos, elegant, care sa fie inteles numai de noi ca si idee, dar sa fie placut si ochilor necunoscatori.
Cred ca am sa ma decid cel mai usor cautand pe net modele,  sa vad cum arata fiecare in parte, ce optiuni de personalizare exista "in lumea mare". Sau poate intr-o zi cu mult timp liber, am sa dau o tura de mall-uri, cerand sfaturi de la oameni care lucreaza cu asa ceva. La urma urmei, un obiect personalizat seaman, oarecum, cu un tatuaj. Ne place un anumit model, avem idei de adaptare la ceea ce ni s-ar potrivi, dar nu poate fi facut chiar tot ce visam, pentru oricine. Iar aici ne pot ajuta numai oamenii din domeniu.
Voi ati facut cadouri personalizate vreodata? Cum le-ati ales?

marți, 21 mai 2013

Între hand made și de serie


Nu știu ce m-a apucat cu postarea asta...cred că pornirea gărgăriței pentru niște invitații personalizate necesare unei aniversări...
Iar acum, când spun între hand made și de serie, mă refer la cadouri, la invitații, la bijuuri...nimicuri mici de tot, care ne fac  viața mai frumoasă.
Eu, sincer, aș face de toate cu mâna  mea, ador să învăț  lucruri noi, să le fac eu singurică și să nu mai pot de bucurie când cei din jur se lasă flatați de nimicurile mele.
Să dau un exemplu...am croșetat suporturi de ouă pentru Paște, iar câteva persoane credeau că sunt cumpărate, și erau  super drăgălașe. Tare tare mândră am fost de mine.
Mi-ar face plăcere de acum să încerc să fac invitații, din acelea din hârtie,  căci la desen nu prea le am. Cred că ar ieși foarte frumoase, de îndată ce aș prinde tehnica și aș lăsa inspirația să își facă treaba.
Bineînțeles, nu aș putea să fac asta pentru nunți de sute de persoane, dar parcă tot aș avea grijă, dacă ar fi vorba de cineva apropiat, să aibă invitații pe măsură. Ca cele de aici.
La urma urmei, invitația rămâne la persoana la care ai trimis-o. Ca o fotografie. O amintire elegantă, să îi spună  că te-ai gândit la ea sau la el, că i-ai dorit aproape într-o zi importantă a vieții tale.
Invitația rămâne acolo și trebuie să fie specială.
Pentru ca, într-o bună zi, să răsfoiești albumul din care va cădea ca din întâmplare, și să îți amintești de momentele dinaintea acelui moment special. De ceea ce simțeai. De emoții. De nerăbdare. De anticiparea momentului.
Da...invitațiile pot învia clipe trecute...

marți, 14 mai 2013

Răbdare....

A trecut ceva timp de când am scris ceva de suflet...și iată că mă încumet azi.
Visez, de vreo 5 ani, să devin traducător și interpret. De prin clasa a 10a îmi place să lucrez cu limbile străine. Iar facultatea pe care am urmat-o mi s-a părut o alegere cât se poate de naturală, de firească, de practică. Am descoperit că îmi plac lucruri despre care nici nu știam că există. Și am încercat să urmez cursurile aceluiași master.
Master la care, din păcate, nu am prea ajuns. Am colege minunate și profesori la care chiar țin. Dar, prin noiembrie, din cauza unui incident de pe acasă, nu am putut da pe la cursuri. Când mă redresasem, prin ianuarie, am găsit ceva de muncă.  Un program ce se plia perfect peste orarul de școală. A trebuit să plec și de la locul de muncă, dar chiar nu suport să vorbesc despre asta. Iar acum îmi caut iar de muncă și iar sunt super- ocupată.
Dar nu mă dau bătută. Îmi caut liniștită, în continuare, de muncă. Pentru început, am să colaborez probabil, sau, în ultimă instanță,  voi face puțin voluntariat, pentru experiență. Pentru că angajatorii din ziua de azi par să creadă că experiența crește în copaci. Pe cont propriu nu am curaj încă să pornesc. Există oameni buni acolo, pe piață, precum cei pe care îi veți găsi aici, ce nu pot fi egalați cu una,cu                                                                                                                                                                                                          două. Îți trebuie experiență, trebuie să stăpânești cât mai bine, cât mai multe domenii, trebuie să ai oameni de încredere lângă tine. Este nevoie de mult timp și multă răbdare...și, din fericire, eu le am din belșug pe ambele. Ceva curaj, totuși, nu mi-ar strica...

marți, 12 februarie 2013

Belele de sofer


In ziua de azi, din ce vad pe la prietenii cu masina, orice sa fii, numai sofer nu. 
Foaaaarte, dar foarte greu o scoti cu masina la capat, daca, Doamne fereste, ai vreo problema. Eventual sa o cumperi sa o tii acasa, cu panglica, pentru a nu risca sa dai bani aiurea la cel mai mic semn al vreunei defectiuni. Ca sa nu mai spun ca trebuie schimbate o groaza de smecherii pe acolo, pe la ea, regulat. Daca nu esti la tine acasa, asta fiind un oras mic, unde stii meseriasi, ai dat de ala cu coarne.
Nu de alta, dar nu te apuci tu, venit de la mama naibii, sa cauti oameni priceputi, ne nebun. Iti trebuie un service zdravan. Ca sa gasesti un service zdravan, ai nevoie ori de prieteni care au fost clienti ai unuia, ori de talente de detectiv, ca sa poti cauta pe internet, prin site -uri, pana nu mai stii de tine. Si atunci da-i, compara servicii, compara preturi, compara distante pana acolo, cauta pareri de la fosti clienti...
O prietena de a mea, a dat, luna trecuta, vreo 500 de lei, numai pe schimbari de uleiuri si nu stiu ce revizii tehnice.
Ca sa nu mai spun ce poveste lunga incepe cand alegi firma de asigirari, acum ca treburile astea sunt obligatorii...
Nu mai bine de mine ca nu am nici masina, nici carnet?

Romanul si vecinul


De cand se stie, romanul este curios din cale-afara. Vrea sa stie tot ce misca, daca se poate, inainte sa miste.
Si tot de cand se stie, vecinul romanului, vrea sa isi vada de viata lui, sa mearga dimineata la servici, sa se intoarca acasa, seara sa vina la familie, sa fie linistit cu copii, poate o petrecere din cand in cand...
Dar romanul vrea sa stie de ce vecinul pleaca la ora aia la servici, daca vine acasa direct de acolo sau trece prin piata, de unde vine cu plasele, cine sunt aia cu care a ajuns aseara, de ce e muzica data asa tare, de ce tocmai genul ala de muzica si nu altul.
Dar, intre timp, sa nu stie vecinul ce si de ce se intampla in ograda lui.
Asa ca romanul a facut gard. A pus ban pe ban, si a ridicat cetate de beton, de dupa care vecinul sa nu vada nimic, dar sa poata fi spionat in voie. Nu a facut gardulet de ala de sarma, cat sa nu treaca vreo gaina dincolo. Maaare, nene, sa nu treaca nici musca! Ce, sa stie vecinul ce face el? Bineinteles, asa gard nu se face cu una, cu doua. Trebuie meseriasi. Dar e baiat istet, a cautat pe net si a gasit un site, iar treaba a fost gata repede, ca doar vorbim de un gard, nu de drumuri nationale.
Cat despre vecin...lui nu ii pasa. Deloc chiar.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Renovari...


Cam de o saptamana si jumatate, colegele mele de apartament s-au mutat. Iar eu cu fratele meu, ramasi singurei o vreme, ne-am gandit la ce este de facut prin casa.
In primul rand, trebuie sa aducem cateva facturi la zi. Apoi, trebuie sa schimbam cate ceva pe ici, pe colo.
La bucatarie de exemplu, am avea nevoie de ceva piese de mobilier mai de Doamne ajuta. Da, piese, nu de mobila direct. Avem bucatarie din aceea mititica, in care nu ar incapea corpuri gandite ca un intreg. Ne trebuie o masca de chiuveta ici, un blat care sa ascunda masina de spalat si eventual sa fie un fel de masa colo...poate o alta etajera. Piese care sa arate cat de cat unitar, si sa mai adune bucatarioara, destul de imprastiata acum: masa pe un perete, chiuveta pe unul, aragazul pe altul si tot asa. Cam ca pe aici. Trebuie olecuta de ordine in idei pe acolo.
La debara, iarasi mica, dar incapatoare, ne-ar trebui o usa noua. Ma gandeam la un moment dat sa o reconditionez pe cea deja existenta, cu o tehnica numita papier marche. Parca. Adica sa fac pe ea un soi de colaj de ziare, ca sa nu investim intr-o alta usa.
In dormitor, ma gandeam serios ca ne-ar trebui o canapea extensibila, sa avem mai mult spatiu. Casuta noastra este mai spatioasa decat majoritatea apartamentelor inchiriate in Buc, ce-i drept, dar daca putem face rost de spatiu pe undeva, de ce nu?
La sufragerie si baie nu o sa schimb nimic niciodata. Le ador asa cum sunt. Poate pe hol, un cuier care sa nu stea cocotat pe frigider....
Bineinteles, decizia trebuie luata la rece. Stam aici deja de un an, proprietarul este de nota 10, si ne-am gandit ca ar fi cazul sa investim putintel. Totusi, trebuie discutat, pentru ca daca luam ceva nou, automat vom scapa de mobila/tamplaria veche. Si treburile astea nu le putem face de nebuni.

luni, 28 ianuarie 2013

Semineul, leac pentru dorul de vara


M-am saturat de iarna! Iar! Uite-asa!
Si cum cautam eu o cale sa gandesc pozitiv, si sa ma simt mai bine, am dat pe net de ceva treburi cu seminee....seminee rustice mai bine zis, ca asta a fost categoria mea preferata. Ca eu nu o sa am niciodata semineu la bloc, in Bucuresti, este partea a doua. Stiti voi...detaaaalii!
Semineele mi se par piese de mobilier, daca le pot numi asa, foarte elegante. Un semineu ca acesta  te face sa visezi, si sa iti amintesti de povesti spuse la gura sobei, sau la un foc de tabara. Sau, daca esti Eu, si se intampla ca eu sa fiu ( :D ) , te gandesti la Narnia, la domnul Tumnus. 

Pe site-ul mentionat de mine sunt seminee muuulte multe, organizate foarte frumos, pe categorii: metalice, moderne, clasice, rustice, de ambient, pe lemne, pe caz...de toate. Fiecare din categoriile astea este impartita, la randul ei, pe subcategorii, ceea ce, pentru cineva care chiar are de gand sa achizitioneze asa ceva, nu poate fi decat un lucru bun. Oamenii au pagina de contact la vedere, cu formular, adresa, numar de telefon si mail. Mi-ar fi placut sa regasesc si o pagina de termeni si conditii, sau una despre plata si livrare, dar deh! Au timp! Macar asa, de curioasa, sa fi aruncat si eu un ochisor acolo. Cine stie? Poate cand ma fac mare, si o sa am casa mea, cu etaj, si curte cu floricele, si sufragerie imensa, o sa imi iau si eu un semineu! Sau un gratar de gradina? Ca am vazut ca au si de alea! Si merg folosite pe gerul asta...brici! Ae fi fost numai bun unul, de Revelion, cand vecinutii mei, mititeii, au trebuit sa se descurce cu gratar clasic.
In fine. Ideea este ca parcurgand site-ul, m-am mai incalzit asa, sufleteste, si mi s-a mai dus din dorul pentru vara. Si ca m-am hotarat sa iau un semineu pentru la batranete. Vreau unul cand oi face 60 de ani, sa citesc povesti nepotilor. Pentru cei care nu stiu, ziua mea este pe 7 octombrie. Aveti timp! 37 de ani...heheee



duminică, 27 ianuarie 2013

Unde ne cazam cand plecam de-acasa


Eu, una, nu sunt mare impatimita a calatoriilor. Imi plac micile excursii cu prietenii, dar nu prea le practic. La ora asta, nu prea am nici timp, nici bani.
Insa atunci cand scap de forfota orasului, in grup minuscul ce-i drept, am grija sa fiu foarte organizata. Imi iau din timp biletele de plecare, dar nu si cele de intoarcere. Nu de alta, dar nu stiu niciodata ce se va intampla, si poate nu voi ajunge sa plec cu mijlocul de transport la care am facut rezervare. Am grija totusi sa stiu toate trenurile si autobuzele cu care pot sa revin acasa, si sa am numere de telefon care sa ma ajute.
La cazare am iarasi grija mare de tot. Am grija cu cine plec, caut camere la preturi care sa avantajeze tot grupul, si, in general, am grija ca locatia in care ne vom caza sa fie ori mai spre centrul obiectivului turistic, ori intr-o zona din care se poate ajunge usor in punctele de care sunt interesata.
De obicei imi indrept atentia catre pensiuni. Sunt mici si linistite, multe, ai de unde alege. In cazul in care nu gasesc printre acestea ceva sa imi faca cu ochiul, ma uit dupa hoteluri. Pe site-uri ca acesta. Si aici incepe distractia. Din nu stiu ce motive, mi se pare mult mai greu sa aleg in cazul din urma. Daca merg undeva unde am mai fost, treaba este simpla. Imi amintesc ce si cum pe vremea mea, si raman cu o lista de cateva locatii. Adaug cateva sfaturi sau sugestii ale tovarasilor care au dat si ei prin statiunea respectiva, si aia e. Trec la comparat preturi.
In Herculane de exemplu: am stat la Dacia, la Domogled si la Roman. A trecut ceva timp, probabil treburile s-au schimbat pe acolo, dar dat fiind ca am mai experimentat serviciile, am un oarecare sentiment de siguranta cand aud de hotelurile respective. 
Daca ma duci undeva unde nu am mai fost niciodata in schimb, sunt ca o caprioara in bataia pustii in materie de cazare. O pensiune mi se pare, din nou, mule mai usor de ales. Asa ca ori conving prietenii cu care ma deplasez sa opteze si ei pentru aceasta varianta, ori ma las pe mainile cuiva care se pricepe mai bine, si las sarcina in mainile respectivei persoane cu totul. Repet, nu stiu de unde vine reticenta. In afara catorva excursii cu clasa, prin generala si apoi liceu, nu m-am cazat niciodata la hotel. 
Exista, ce-i drept, site-uri specializate si pe treaba asta. Dar parca tot pensiunea este o alegere mai confortabila...

marți, 27 noiembrie 2012

Campanie- ai prea multe haine?

Aceasta postare a pornit de pe blogul meu cel cu domeniu, Lucianna. Ca sa nu fac jdemii de postari diferite pentru un singur eveniment, mi-am preluat articolul. Sper ca printre voi sa se afle si bucuresteni, permanenti sau de ocazie, care sa poata ajuta. Iata si pagina de Facebook a initiativei.

Ai prea multe haine? Doneaza-le! Asa se numeste o initiativa care se afla, pare-se, la a doua editie.
Evenimentul in sine are loc pe 8 decembrie, in Parcul Izvor, intre orele 10 si 16.
Asadar, daca aveti haine pe care nu le mai purtati, pentru ca au ramas mici, sau nu va mai plac, sau ati luat altele noi, saaaau, sau, sau, iata o metoda de a scapa de ele facand un bine cuiva.
Sunt convinsa ca avem, multi dintre noi, pe acasa, haine pe care nu le mai purtam, si nu le putem vinde pentru ca sunt prea vechi, dar nici arunca pentru ca inca sunt bune. Si nu avem cui sa le dam. Nu stim pe nimeni care sa aiba nevoie de ele, sau cei carora le putem da nu se potrivesc la masuri.
Nu este mare lucru de facut. Trebuie doar sa le scoateti de pe unde le aveti. Din pod, din cutii, din vreo debara, sau mai stiu eu de pe unde, sa le spalati, si sa le puneti intr-o plasuta, pentru a purcede spre Parcul Izvor.
Eu, una, ma gandeam daca este intelept sa duc pe gerul asta tricouri fara maneci sau pantaloni subtiri sau ceva de genul asta. Dar deh! eu imi fac datoria. Strang ce am pe aici prin Bucuresci, si duc acolo. Le-or purta sub haine groase copiii, le-or purta la vara...treaba lor!