Inelul

Imi plac bijuteriile de argint de foarte mult timp. Asa de mult, ca nu imi aduc aminte cand am avut primul accesoriu de acest gen. Imi amintesc insa care mi-a fost cel mai drag. La 14 ani ( cum se face ca am primit cele mai frumoase cadouri si cele mai dragi la 14 ani?) am primit un inel cu onix. De la o prietena a mamei. Micut de tot, asa cum erau si inca sunt mainile mele. Pietricica, mititica abia cat un Tic Tac , statea prinsa printr-o floare firava, dar surprinzator de bine realizata pentru ceva atat de marunt.
Cred ca este bijuteria pe care am avut-o cel mai mult timp. Am prostul obicei de a pierde accesoriile. Chiar si pe cele de argint. Tind sa imi cumpar cate ceva, sa tin de obiectul respective cateva luni bune, fara a-l da jos macar, iar apoi sa il fac cadou.Sau sa il pierd. De acel inel insa am tinut vreo 4 ani. L-am uitat in baie, intr-o perioada in care am avut multi musafiri, si, intr-o buna zi, a disparut.

Sursa: www.beelegant.ro

Dar a fost genul de lucru marunt de care te atasezi fara sa vrei. Avand acel inel am invatat ca superstitiile spun ca argintul este cel mai pur metal cu putinta, de care absolut nimic nu se poate atinge. Si ca onxul este o piatra magica, ale carei puteri depind de purtator. Il poate face mai puternic, sau il poate slabi, in functie de energiile pe care le "simte". Eram tare mandra de cele doua simboluri ale bijuteriei mele si chiar ma faceau mai optimista.
Si nu, nu sunt superstitioasa, pur si simplu imi place sa stiu povestioare de acest gen despre lucrurile pe care le port.
Vremurile s-au schimbat. Nu imi mai place sa port inele sau bratari.
Pe de alta parte, cine stie cand mi se poate pune pata pe altceva...