Muza mea

Te simt acum, aici, mai mult ca niciodată. Aproape că îţi aud bătăile inimii. Mereu am fost prin preajmă într-un fel sau altul. Au fost momente când am vrut să crezi că te-am uitat. Momente în care te-am făcut să crezi că te vreau mort, că te urăsc. Au fost momente în care chiar te uram.

Uneori aş fi vrut să dispari brusc, şi să iei amintirile în care te-ai strecurat. Uneori am vrut să uit că exişti. Uneori regret că te-am cunoscut. Uneori petrec zile întregi încercând să îmi dau seama dacă te iubesc sau te urăsc. Nu! Nu te iubesc, nu sunt îndrăgostită! Ştii ce? Nici măcar nu-mi pasă dacă mai trăieşti! De-asta pierd timpul încercând să-mi dau seama ce dracului mă ţine lângă tine şi de ce mă tot gândesc la chipul tău.

Te-am băgat de câteva ori în lista de ignore. Dar nu ai rămas, pentru că e uşor să te tot scot.

Trăiesc visând la ziua în care o să vezi ce lucruri frumoase a scos la iveală veninul tău. Mi te imaginez venind zâmbitor spre mine, spunând, în timp ce mă îmbrăţişezi, că acum ştii că ai greşit şi că îţi pare rău.

Dar ziua aia o să vină prea târziu. Intenţionez să fac rost de un suflet nou până atunci. Unul netârât prin praf şi noroaie de tine. Un suflet în care să bag oamenii pe rând. Şi o să te bag şi pe tine în sufletul nou. O să mă laud cu el, dându-ţi de înţeles că nu vei mai fi nicicând pe primul loc. Nu eşti în sufletul meu pentru că te iubesc. Eşti pentru că ceva trebuie să îmi amintească constant cât de scump se plăteşte încrederea.

/

* Da, Muza mea este reală. Este un om. Simţeam nevoia să împărtaşesc asta. Toate o păţim la un moment dat, din nefericire. Postarea asta este felul meu de a linge rana.

Viaţa ca o cabină de interpretare

Printre „materiile” pe care le studiey la facultă se numără şi interpretarea. Şi este una din cele mai interesante indeletniciri pe care le-am dobândit vreodată. Maaaaaaaai ales interpretarea simultană. Trebuie să traduci în română, oral, ceea ce vorbitorul spune în limba străină. În paralel. Nu în acelaşi timp. Căci uneori trebuie să aştepţi să auzi toată ideea, sau să te asiguri că ai înţeles bine. Rare sunt cazurile când poţi vorbi odată cu...vorbitorul. Alteori, rămâi în urmă şi trebuie să găseşti o cale să îţi revii.

Unii vorbitori vorbesc clar, tare, fluent. Unii se bâlbâie. Alţii au un fel ciudat de a vorbi, şi oricât ai regla pupitrul, nu îi poţi înţelege.

Unele dicscursuri sunt uşoare, fireşti. Altele sunt specializate, cu termeni pe care trebuie să faci cumva să îi înţelegi.

Ca în viaţă. Primeşti mereu informaţii, care îţi împing viaţa mai departe. Iar tu trebuie să reacţionezi cumva. Ai mica ta zonă de intimitate, cabina. Înveţi de la bun început de la părinţi cum se manevrează „butoanele”, dar de tine depinde să le reglezi. Puţini au voie să se bage în setările tale. Numai tu ai voie să le ajustezi, iar experienţa te învaţă să le suceşti cum ai nevoie, chiar dacă îţi place altfel.

Şi aşa, din cabina ta, reacţionezi la viaţă. Trebuie să îţi dai seama singur când începi interpretarea, să vezi cam cât poţi aştepta pentru redarea unei idei. Singur trebuie să îţi dai seama cum ieşi la liman când rămâi în urmă sau nu înţelegi.

Uneori, discursul, deşi greoi, este atât de interesant de interpretat, că ţi se taie respiraţia, îţi creşte pulsul, începi să zâmbeşti şi îţi doreşti să nu se mai termine. Alteori, este atât de complicat şi plictisitor, că abia aştepţi să scapi.

Seamănă puţin cu viaţa, nu credeţi?

Cel mai important? Orice s-ar întâmpla, nutrebuie să te opreşti!

Leapşa restantă

1. Ce alegi intre a iubi potrivit persoana gresita si a iubi gresit persoana potrivita?
Cred că a iubi potrivit persoana greşită. Dacă iubeşti greşit persoana potrivită rişti să interpreteze greşit ce faci şi să o pierzi. Părerea mea.

2. Enumera 3 obiecte de pe raftul cu amintiri la care nu poti si nu vrei sa renunti.
Bunica, liceul, faţa mea la 16 ani şi 60 de kg. Dacă găsesc poza aia cândva o să o pun şi pe blog. Păream mai veselă, eram mai îmbujorată, mai eu!

3. O melodie pe care o asculti cand esti trista si vrei sa te descarci si una pe care dansezi de fericire.
Când sunt tristă ascult asta


Şi îmi vine să dansez când îi ascult pe ei, cei de la cocktail.

4. Care-i primul lucru care iti vine in minte cand iti imaginezi o camera goala cu pereti albi?
Linisteeee

5. Ce ai alege intre a schimba ziua de ieri sau pe cea de maine, si de ce?
Pe cea de mâine! Aş lungi vacanţa!

6. Zi-mi ceva ce ai facut sau spus si iti doresti sa nu, si antonimul.
Nu vreau să plec!
Vreau să plec

7. Pune te rog o fotografie in care te regasesti sau pe care nu ti-o poti scoate din minte, si nu ma refer la o ipostaza a propriei persoane. Un peisaj, un portret, etc...

8. Cateva versuri care ti se suprapun sau pur si simplu te motiveaza si inspira. Sau macar un citat.
Fa lucrul pe care crezi ca nu poti sa-l faci. Esueaza. Incearca din nou. Fa-l mai bine a doua oara. Singurii oameni care nu cad sunt cei care nu urca pe cablul de la inaltime. Acesta este momentul tau. Ia-l!

Călătorie pe mare cu Zori de Zi

Da! Bineînţeles că am văzut deja Cronicile din Narnia! De vreo 3 ori...Şi abia aştept să le văd şi 3D.
Actorii au evoluat cu personajele, iar vărul Eustace nu este monstrul descris prin reviziile filmului. Este pur şi simplu un puşti răsfăţat, ca oricare altul. Unul căruia îi este poate prea teamă să fie de treabă. Ce întelegem din asta??? Că Will Poulter joacă super!
Georgie Henley(Lucy) este şi ea la înălţime. Skandar Heynes este mai mult decât credibil, mai ales că personajul jucat de el este mereu într-o luptă cu el însuşi, nefiind niciodată în centrul atenţiei, fiind nevoit să trăiască în umbra eroismului fratelui şi, acum, în umbra regelui Caspian.
Rege Caspian care ne uimeşte cu maturitatea sa. Nu mai este deloc puştiul speriat, care încerca să îşi dovedească lui în primul rând, şi apoi celorlalţi că este vrednic să conducă un regat.
Este uimitor cât de maleabil este talentul actoricesc al lui Ben Barnes. Nu că aş avea eu o slăbiciune pentru Benji şi pentr cum joacă de când l-am văzut în Stardust! Nici vorbă!!!
Caspian este un rege blând, care ştie cum să îşi trateze supuşii. Ştie unde se termină gluma şi unde încep îndatoririle, lucru care îi atrage respectul echipajului.
Aşadar, dragele şi dragii mei, vă prezint Călătorie pe Mare cu Zori de Zi.
Sau Voyage of the Dawn Treader.
Sau....L`Odysee du passeur d`Aurore! :D

Tipa de la cablu

Sunt un om calm. Care suporta foooarte multe, fără să zică nimic. Atunci când mă enervez, sunt ca un căteluş de ăla mic, care latră de îl doare gâtu, dar ingheaţă dacă ştii ce să îi zici.
Sunt un camion, care trage după el, cu un cablu gros, măgăriile altora. Cred că toţi cărăm un cablu dintr-ăsta într-un fel sau altul. Şi trag, oricât de greu ar fi. Rar mă opresc să le spun altora să îşi care singuri gunoaiele. Cablul se întinde, se întinde, şi se tot subţiază. În timp ce alţii se opresc şi îţi biciuiesc adversarii cu propriile arme, eu tac şi înghit.
Şi stiu că nu e bine. Să nu faceţi ca mine dacă o să se arate "ocazia". Petru că într-o bună zi, cablul ăla o să plesnească. Şi izbitura doare cum nici nu vă imaginaţi. Paralizează. Te lasă zăcând. Şi rar se găseşte o mână să te ridice.

Crăciun fericit!

Crăciun fericit dragii şi dragele mele! Vă pup duuuuuuuuulce de tot! Sper să vă aducă Moşu ce vă doriţi voi mai mult! Şi nu uitaţi! Miracolele nu sunt pe cer! Sunt în cei de lângă noi!
XOXO

Mai bine așa...

Am trecut  în ultima vreme prin câteva chestii mai nasoale. Am avut niște zile aiurea. Nu s-a terminat chiar totul. Dar sper ca lucrurile să se așeze curând. Să se așeze, că lovitura de grație urmează să vină. O simt.
Dar poate că e mai bine așa. Poate că e mai bine că a trebuit să trec prin astea. Poate ca data viitoare nu o să greșesc așa. Poate am învățat ceva din asta. Poate că ce s-a rupt o să se regeneze, și o să fiu mai puternică. Nu știu sigur...
Mie dor de voi, bloagări! Ce mai faceți?

Da...știu...nuu am mai scris de mult...Promit să mă revanșez cândva...Deocamdată nu prea e timp.
Am auzit că a murit Adrian Păunescu azi dimineață...Nu eram mare fan, sincer. Nici nu sunt încă. Dar piesa asta îmi place. Pentru ce transmite, și pentru că e cântată de un puști care at trebui să aibă parte de mai multă atenție.

Charlie and the chocolate factory

Din vremea în care credeam că oamenii pot fi întinși la presă, că un cap sec este gol pe dinăuntru și că putem deveni elastici de la guma de mestecat sau că un copil poate pleca pur și simplu de acasă și călători prin lume fără nici un sfanț, vă prezint Charlie și fabrica de ciocolată.
Charlie (Freddie Highmore) este un puști care, din cauza sărăciei, primea ciocolată doar o dată pe an. Când Willy Wonka(Johnny Depp) pune în ciocolățelele sale invitații în misterioasa lume a dulciurilor, stârnește o adevărată isterie printre copii. Cum ajunge Charlie să posede o astfel de invitație, o să vedeți singuri.
Vă recomand filmul dacă vă place Johnny Depp. Pe mine cu acest rol m-a convins cât de mult poate ca actor.Îl mai văzusem în Pirații din Caraibe și A noua poartă. Însă Willy Wonka e deosebit. Dă filmului un iz de inocență, de puritate, de sminteală chiar, și te face să îți dorești să fii destul de mic încât să crezi tot ce apare în lumea ciocolatei ce curge în cascadă, pentru a rămâne cea mai fină din lume.

Gutsa roacăr

Nu obișnuiesc să public două postări în aceeași zi. Dar piesa asta e MULT PREA TAREEE!!!!!! (găsită de lup)

Leapșăăăă

Nu mai țin minte când am făcut ultima leapșăăăă!!! Am dat de asta în La taină despre cosmetice și am luat-o iiimediat!

1. Cât timp petreci zilnic pe blogul tău și pe ale altora?
Ohooo!!! Multicel! Nu aș putea spune cât....E deschis mereu, și mai dau p-aci. Mai scriu, mai citesc o postare....

2. Ce melodie ți-ai dori să fie "valsul mirilor" la nunta ta?
Păi în primul rând tre să mă ceară careva de nevastă! Și apoi să-i placă Baladă pentru o minune de la Vank!

 3. Ce te scoate cel mai tare din sărite la sexul opus?
Citiți Te Urăăăăsc și o să înțelegeți. Ideea e că adesea mă calcă pe nervi relaxarea cu care abordează tot! E un lucru tare bun, dar când te dai de ceasul morții și-l vezi că rămâne calm, îți vine să-l bați până-ți cad brațele!


4. Ce te ajuta să te liniștești?
Hold me now a lui Johnny Logan

5. Care e cel mai important produs de make-up în viziunea ta? 
Ooooo...Greu! Greu! Cred că fondul. Dacă ai un ten mai aiurea e important să ai o barieră de protecție pe față.


6. În ce te-am găsi zi de zi: pantofi cu toc, balerini sau adidași?
Cu siguranță adidași!
 7. Care a fost cea mai mare dezamăgire în copilărie?
Nu mă lăsa mama să am părul lung! Toate vecinele îl aveau, numai eu nu! Ironia e că acum mi se pare că nu am niciodată freza destul de scurtă!
8. Ce făceai acum 8 ani pe vremea asta?
Aveam vreo 13 ani....E marți...Cred că eram la ora de fizică, și încercam să înțeleg pe bune ce bombăne proful.

Iar de 7 ani

De vreo 3 zile nu mai am stare. Mă simt rău de tot. Sănătatea mea se duce de râpă. Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, viaţa rânjeşte şmecher la mine.
Nu vreau decât să se termine totul...
Vreau să am 7 ani şi să adorm la soare, să mă urc în copac şi să plâng până vine bunica să mă dea jos, să mănanc ciocolată pe ascuns şi să alerg găinile!
Vreau să alerg pe câmpii. Vreau ca verişorii mei să mă pună iar să beau apă cu sare, minţind că e vreo poţiune magică....Vreau să fac iar căţeilor băi de noroi şi să mă chinui să iau ciocolata din vârful bradului până se mânjeşte peretele....
Vreau să mai bag nuci sub picioarele patului, aşteptând şocul celui ce se aşează la ideea că a stricat mobila....
Vreau să mă tăvălesc prin iarbă până mi se înverzesc pantalonii, să mă împiedic pe drum şi să mă întorc acasă plină de julituri...
Dar nu pot...
Mă cheamă realitatea....

Invenţia care îmi va schimba viaţa

Dimensiuni reduse, uşor de manevrat!
NU este nevoie de baterii!!!
Are un butonaş verde, de la care, bineînţeles, se aprinde!
Îl lipiţi de tâmpla dreaptă, apăsaţi butonaşul şi aşteptaţi să îşi facă efectul. Va elimina orice urmă de regrete, frustrări, remuşcări. Amintirile dureroase vor fi înlocuite de un uşor instinct de autoconservare, ce se va activa de câte ori sunteţi pe punctul de a repeta greşeala! Fără lacrimi, fără suferinţă!
De îndată ce senzaţia cu pricina dispare, apăsaţi butonaşul negru, pentru a opri aparatul!

Abia aştept să se inventeze şmecheria asta!

Uneori

Uneori ne simţim singuri...şi, de cele mai multe ori când ne simţim singuri, aşa şi suntem.
Însă uneori avem pe cineva pe urmele noastre. Un înger păzitor de existenţa căruia nu ştim, şi poate nu ştim niciodată. O căprioară argintie urmărindu-ne paşii din umbră, întinzând un pat de frunze, să cădem pe moale.
Uneori, atunci când suntem pe marginea prăpastiei, sau pe puncul de a fi înghiţiţi de ape, există o mână gata să ne prindă. O mână care se smunceşte să ajungă la noi.
Dar suntem oameni...şi ne stă în fire să căutăm ajoturul acolo unde nu-l vom găsi niciodată. Pe undeva prin depărtare...mai un elicopter, mai o barcă de salvare, mai cine ştie ce echipă de intervenţii.
Şi ne luăm privirea din depărtări atunci când îngerul şi-a pierdut strălucirea, trist, crezând că nu e nevoie de el. Când căprioara se satură să aşteptăm în locul ei un tigru fioros...când mâna întinsă a cam amorţit...
Dar ştiţi ce? Data viitoare vom fi noi căprioara, mâna întinsă va fi a noastră!
Să sperăm doar că va fi apucată la timp!

Un an!!!!

A trecut un anişor de când sunt printre fluturi...Şi parcă a fost ieri! Cred că blogul ăsta este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut vreodată! Îmi place să scriu de prin clasa a doua, de cand am făcut prima mea compunere (copilul şi pomul...era despre un copilaş care a luat seminţele unui copac, după ce a vorbit cu acesta, şi le-a plantat în curte; cel mic şi noul pomişor deveneau mai târziu prieteni). Nu cred că există ceva care să îmi placă mai mult! Îmi plac ce-i drept şi limbile străine. Dar nu-mi pot minţi inima. Şi nici pe voi, acum că mi-am deschis sufletul în faţa voastră. Scrisul este prima şi marea mea pasiune. Este probabil unul din puţinele lucruri pe care le-am făcut mereu cu foarte mare plăcere, cu foarte mare chef cu foarte mare pasiune. Oricât aş încerca, nu-mi amintesc să fi scris vreodată în scârbă, sau de dragul de a înşira cuvinte.
Îmi vine mereu câte o idee, de obicei în autobuz sau în tren, idee pe care din păcate uneori o uit. Aşa că am un obicei mai nou : mâzgălesc repede un cuvinţel cheie, pe unde apuc, până am acces la un calculator, să îl transpun cum trebuie. Acum înţeleg de ce Coelho scrie la calculator, căci, zice el, nu poate niciodată să scrie la fel de repede cum gândeşte. Acum ştiu cum vine asta!
Mâ bucur nespus că am găsit blogul ca "foaie de hârtie"...parcă v-am mai povestit cum!

Îmi daţi un sentiment nemaipomenit atunci când lăsaţi câte o părere, chiar dacă nu sunt de acord cu ea! Este de vis să vezi cum oamenii reacţionează la ceea ce spui! Tocmai de aste mă străduiesc să vă las comentarii cât de des : ştiu că avem cu toţii nevoia de sentimentul că cineva ne ascultă....dacă nu aveam nevoie de el, exteriorizarea noastră nu se mai numea blog...se numea document word...
Dacă vreţi să vedeţi şi lucrurile frumoase pe care le citesc, aruncaţi un ochi în blogroll, sau printre bannere. Sunt bloguri care mie chiar îmi plac. Nu le-aş fi pus acolo dacă nu aş fi crezut că merită atenţie!

Vă mulţumesc muuuult de tot că daţi pe aici! Sper că vă place ceea ce vedeţi!

Te URĂĂĂĂĂĂĂSC!!!!!!

Şi am şi motive :

TE URĂSC pentru că mă faci să sufăr, şi apoi îţi ceri senin iertare
TE URĂSC pentru că atunci când nu îţi ceri iertare, ştii cum să faci să îţi uit greşeala
TE URĂSC pentru că pe tine te pot ierta, iar pe alţii nu
TE URĂSC pentru că de câte ori încerc să te scot din lumea mea, revii, de fiecare dată cu tot mai mult farmec
TE URĂSC pentru că nici măcar nu faci asta intenţionat
TE URĂSC pentru că ai calităţile pe care mi-aş dori să le am şi eu
TE URĂSC pentru că TU îmi înţelegi copilăriile
TE URĂSC pentru că TU nu râzi de slăbiciunile mele
TE URĂSC pentru că nu am puterea să te ignor

TE URĂSC pentru că pe tine te-aş putea iubi....şi mi-e frică...

Fame

Pentru prima data de când scriu despre filme, nu am chef sa dau detalii depre subiectul filmului in sine. M-am uitat la filmul ăsta şi am văzut ceva ce nu am mai văzut pe ecran : pe noi. Da, aţi citit bine : NOI.
Suntem tineri,ne-am desfăcut aripile, zburăm. Unii spre facultă, alţii spre Erasmus, alţii spre Academii. Unii printre fluturi, alţii pe câmpii şi alţii printre fotografii. Şi cum zburăm noi aşa frumos, ne întrebăm ce mama naibii facem!
Oare am ales bine? Drumul nostru chiar duce undeva? Dacă  intrăm într-un stâlp şi se alege praful? Dacă nu o să primim o mână de ajutor la nevoie?
Şi pe urmă tinereţea preia controlul! La naiba cu îndoielile! Ce-o fi o fi! Suntem datori să încercăm!
Eu mă bag! Voi?

Steve and me

Peste cartea asta am dat, ca peste toate cărţile care îmi plac la nebunie, întâmplător, la o colegă. Şi am decis să o citesc din curiozitate. Să văd şi eu ce zice soţia domnului vânător de crocodili.
Eu, una, nu am fost şi nici nu sunt fana lui Steve. Însă îi admir, chiar dacă nu mai este, devotamentul şi iubirea faţă de animale.
Cartea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, o povestioara lacrimogenă despre cum s-au cunoscut cei doi.
Este, pe scurt, viaţa lor cea plină de aventuri. Cum cautau crocodili in intuneric, felul in care el a scăpat-o de frica de şerpi, cum s-a nascut vânătorul de crocodili şi cum le-a fost alaturi o tara intreagă atunci când era cât pe ce să le fie luaţi copii.
Este felul lui Terri de a se asigura ca se împlineşte cel mai mare vis al lui Steve : acela de A FACE OAMENII SĂ IUBEASCĂ ŞI SĂ ÎNŢELEAGĂ ANIMALELE.
Cartea se găseşte la editura Reader s Digest în Romania. Dar nu am nici cea mai mica idee cum, pentru că mama colegei mele a luat-o ca urmare a semnării unui cupon de acela de promoţie(sunt de acord sa primesc reclame si bla bla bla...). Însă dacă aveţi de gând să o citiţi, căutaţi dupa ea neobosiţi. MERITĂ!

Bloggărița Eu

După ce v-am povestit ce făceam eu când eram mică, m-am gândit să vă zic câte ceva și despre obieceiul ăsta, relativ nou, al scrisului pe blog.
Îmi place să scriu de când am învățat literele. Văd în scris o modalitate de a mă elibera. Mă relaxează. mă liniștește, mă mângâie. M-am gândit o vreme să țin un fel de jurnal, ca să nu îmi risipesc gândurile. Dar am renunțat repede, chiar dacă îmi plăcea. Și am început apoi să tot aud de bloguri. Nu înțelegeam eu prea bine ce sunt....știam că vedetele au așa ceva, să știe fanii ce mai fac. Până când, într-o zi, am dat de blogul unei colege de facultate. Nu mai știu cum sau când. Și mi-am dat seama că nu-i musai să fii celebritate. Un suflet gata să se deschidă ajunge. Și nu numai că ajunge, dar este de neprețuit pentru cei ce îl înțeleg.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să completez datele pe blogger. La început nu prea eram băgată în seamă. Începusem să mă gândesc că poate ar trebui să renunț. Nu știu de ce am continuat.
După câteva săptămâni însă, am observat că sunt oameni interesați de mine. Și nu orice fel de oameni. Oameni care mă înțeleg, care au trecut sau poate vor trece prin aceleași situații ca mine. Suflete care caută și ele înțelegere.
Tot ceea ce scriu eu pe blog sunt bucățele rupte din mine. Însă nu îmi place să scriu pur și simplu despre viață, așa că am ușoara tendință de a fabula lucrurile. În sensul că animăluțele și pădurile de pe aici sunt de fapt oameni. Există în lumea mea pitici, elfi, gărgărițe și fluturi. Iar o parte dintre fluturi sunteți chiar voi, cei care îmi citesc aiurelile și care le acceptă, chiar dacă nu sunt mereu de acord.
Unii ar spune că ar trebui să ne descărcăm sufletul unei persoane reale, nu internetului.
Ei bine, dragii mei, NU vrem, NU avem chef, NU ne place să vorbim cu ăștia reali. Cei care ne înțeleg sunt oamenii din spatele blogurilor. Iar eu, una, sunt aici să îi susțin.
Vă mulțumesc că ați dat pe la mine! Mai poftiți și altă dată!

Copil...

Se spune că dacă pierzi copilul din tine, pierzi totul...Nimic mai adevărat!
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un  Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.
Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.

Stela...și atât!

Busola de aur

Am aflat de busolă frunzărind filme online. Fantesy, bineînțeles. Și m-am gândit să mă uit și eu...și nu sunt tare mulțumită...am văzut pe Harry Potter în varianta feminină. Un urs polar pe post de hipogrif, și gipțieni ca profesori. Sirius a fost detronat de unchiul care este de fapt tată. Mămica este și ea sub anonimat, daimonul Pan simte tot ce simte și fetița, deși e ceva mai înțelept, vrăjitoarele planează pe undeva prin văzduh gata să atace...mai rămâne doar busola pe care numai Lyra Bellaqua o poate citi și plictiseala mea de după film...


Vezi mai multe video din Film

:X Călătoria e pe cale să înceapă!

Problema

Necazurile apar mereu în drumul nostru. Şi, pentru că suntem oameni, nu ştim uneori să reacţionăm în faţa lor. Uneori ne facem că nu le vedem. Privim în direcţia opusă...închidem ochii şi apoi îi deschidem brusc să verificăm dacă nu cumva au dispărut. De cele mai multe ori sunt tot acolo...

Alte ori încercăm să fugim. Pentru că aşa pare cel mai uşor. Pentru că avem instinct de autoconsevare şi ăla ne spune că atunci când ceva nu e bine, trebuie să o luăm la fugă. Se spune că atunci când corabia se scufundă primii care fug sunt şobolanii ( mereu m-am întrebat unde fug dacă sunt înconjuraţi de apă). Poate şobolanii au dreptate. Poate dacă te depărtezi de problemă, se depărtează şi ea de tine. Poate dacă o ignori, o să plece...Sau poate o să vină să te bântuie!
Hai să ne calmăăăăăm...Aer în pieeeeeptşi stânga împrejur spre problemă!!! S-ar putea să se sperie şi să fugă dacă ne vede venind fioroşi! 

Au! Aripa mea!

Eram un fluture singur...prea singur pentru gusturile mele. Și, când credeam că o să rămân mică și singurică, am văzut-o : lumina aceea maaaaare, în noapte. M-am dus spre ea! Noaptea era rece, dar nu mi-a păsat! Am alergat, orbește, spre prima lumină apărută la orizont! 

Flacăra îmi zâmbea prietenos, mă chema spre ea. Și eu îi zâmbeam înapoi. Doamne cât era de frumoasă! Și avea o aură! Ceva anume.....

Am ajuns la ea...am atins-o aproape...și m-a ars. Flacăra mea frumoasă! Și caldă și zâmbăreață și....

 Mi-a ars și aripioara....zbor strâmb acum! Mă ustură și antenuțele...nu mai simt nimic...sunt amorțită.... Nici măcar nu-mi mai pasă! De nimic....
Știu că nimeni nu are să  se răzbune....așa fac flăcările! Te ard și scapă nepedepsite! Flacăra nu are decât să se stingă acum. Știu că o să ardă și alți fluturași. Sper că nu la fel de tare ca pe mine totuși! O să rămână singură până la urmă, în timp ce noi, fluturii, vom zbura împreună!

Mi-e cald!

Uite că a venit și vara....Și cu ea sesiunea....
Și nu mai trebuie să port N- șpe straturi de haine sau să mă duc la cursuri în Pache. În schimb, s-a făcut o călduuuurăăăăăă! Și stai nene studentule și încearcă să înveți, în timp ce creierul stă să ia foc, fără aer condiționat sau ventilator....doar cu apă, că de mâncare nu îți mai arde...
Nu știu la voi cum e, dar mie îmi e tare greu! Și sunt condamnată să rămân pe aici cel puțin până pe 5, când am ultimul examen!
Și mi-e dor...de zilele în care stăteam acasă degeaba, de orele la care mă zgâiam la Supernatural. Mi-e dor de nopțile pe care nu le dormeam și de diminețile de după, în care alergam la marginea orașului!
Vreau să merg iar la râu, să ne plimbăm de mânuță prin apă, și să încerce să mă învețe să înot. Vreau să mai pot să stau să mă holbez la pereți cu mintea complet goală, sau să merg la țară să aduc apă....
Vreau să se termine sesiunea și să dureze la nesfârșit în același timp! Vreau să se termine chinul, dar o să îmi fie dor de fete...
Vreau să nu mai simt cum se topește inima în mine...
Voi cum faceți față căldurii?

Ploicicăăăă!!!

Soare arzător...de asta avem parte zilele astea!

Ieri însă....

Ieri am plecat, cu Gărgărițe și roacări după mine, prin mall. Bineînțeles, machiate temeinic înainte și date bine cu rimel, că deh, la cât de des ne machiem, se presupune că merită efortul!

Pe drum, am văzul un afiș care ne-a dat geniala idee de a merge în Tineretului. Acolo, clovni cu baloane, iluzionism, coadă la pictat pe față. Ce??? Eu nu-s copil? Eu de ce să nu am voie? Dar uite că nu am apucat! Ne-a prins ploaia chiar acolo!

Ploaie caldă, liniștită, de vară.

Bucureștiul nu mi-a părut nicicând mai prietenos ca ieri, în acea ploaie! Toată lumea intrase prin blocuri. Doar câtiva studenți se întorceau din parc, liniștiți, fără grabă! Studenți printre care ne număram și noi, fleșcăiți bine, cu o floare din baloane. Și, dacă tot ne-am udat, ne-am gândit să luăm la rând toate bălțile, că o dată pe an vine vara, și cine știe când mai avem ocazia să ne prostim așa.

Și am ajuns și la cămin...și am făcut clătiti....și am mâncat și înghețată...și nici nu am răciiit...

Și azi iar e soare și nu o să pot face nimic de cald...

Are careva vreo idee răcoritoare?