În sfârşit, a început al doilea an de facultă. Aş minţi dacă aş spune că muream de dor, şi totuşi nici indiferent nu-mi era. Din fericire, am cam aceleaşi colege de cameră. Andreea, Elfa, şi încă două : Andra şi Elena. Care sunt şi ele fete cumsecade şi cuminţele, cum le şade bine unora care urmează să afle ce-i aia studenţie.
Anul a început şi el bine, ce pot să spun…Dincolo de faptul că avem încă orar provizoriu, toate bune şi frumoase. Alţi profi, alte săli, chiar şi alte clădiri. Mă obişnuiesc eu, nu-i problemă….
Îmi amintesc de anul trecut pe vremea asta…Am renovat o cameră pentru ca mai apoi să mă mut în alta. Uf! Tinereţea! Nu mai fusesem singurică înainte. Adică deh! Cât toată lumea: mai o excursie, mai la Ani la Moldova...Dar să stau să fac de toate singurică, şi să trebuiască să gătesc, să fac curat, să mai spăl şi câte ceva la mânuţă....noutăţi mămică!
Bine, mereu mi-a plăcut să gătesc. Dar ce te faci că eu şi ordinea....una e să fiu curată, şi alta să îmi pun lucrurile la locul lor. Haos scrie pe mine! M-am obişnuit eu cât de cât, din respect pentru fete.
Şi dacă tot am ajuns la fete, cred că cineva, acolo sus, poate un îngeraş ceva, mi-a arătat că mă iubeşte prin ele. Nu ştiu dacă îmi sunt prietene. Prietenia e un cuvânt mare pentru mine. Dar mi-au arătat că sunt de încredere, nu m-au lăsat să fiu singură. Am împărţit totul, fără înţelegeri de genul "Tu îmi dai aia, şi pe urmă eu iau asta de la tine." Vrei ceva? Ăla e frigiderul, şi acolo raftul. Ia mamă, că doar nu sărăcesc fără felia aia de pâine sau fără stropul de şampon. A venit totul de la sine.
Ca şi în cazul prietenei mele, a fost un caz clasic de contrastele se atrag. Am învăţat să ţinem una la cealaltă, şi să ne respectăm. Cu mutricica veşnic zâmbitoare a Andreei (mie îmi place mai mult Silvia, dar dacă aşa vrea ea...) care se descurcă foarte bine la limbile străine şi are note demne de laudă pentru cineva care nu prea a avut de-a face cu asta nici măcar aşa, ca hobby. Este o fată care ştie să mulţumească, cere voie chiar dacă i-ai zis deja să ia de acolo, să umble la aia (încă lucrăm...). Şi cel mai important, îţi întinde mâna să te tragă de pe marginea prăpastiei.
Cu personalitatea cel puţin ciudată a Elfei, care pentru un om cu idei fixe este incredibil de înţelegătoare. Fătuca asta e o bărbată în adevăratul sens a cuvântului. Ascultă rock, şi ştie cu ce se mănâncă treaba asta cu genuri, instrumente, şi trupe de care aud numai de la ea. Mi-a făcut cunoştinţă cu deathgroundul (sper că am scris bine) şi trebuie să recunosc, mi-a plăcut. Are gusturi foarte ciudate cam în toate domeniile, şi dacă te ia cu discuţiile despre politică (nu numai a noastră, în general) ia din când în când o pauză de respiro. E posibil să uiţi când vezi câte ştie. Cred că ea este cam singurul om care îmi înţelege nevoia de regăsire, scârba faţă de un anumit tip de superficialitate. M-a ajutat poate mai mult decât oricine. Eu ştiu asta, voi tocmai o citiţi, ea urmează să afle cât a contat. O să se enerveze că am pus la suflet probabil... :P
Cu blândeţea Piticelei, care are o inimă mult prea mare pentru una singură la părinţi, şi o nebunie pe măsură. Bine...la capitolul nebunii ne cam aliniem. Una cu păsărica de pe creier, alta cu stolul....Ea a dezertat. Ne-a părăsit. Ne-a lăsat pentru altele. Dar noi tot o iubim, şi încă mai împărţim câte ceva. Trebuie să o înţelegem şi pe ea. Dacă nu o tulea, făcea şi anul acesta matematică şi desen tehnic printre dicţionare. (Tocmai a trecut să spună „pa” că plecă acasă ; ce mai, tot la noi stă practic) Parcă ne înţelegem şi mai bine anul ăsta. Poate că acum că nu mai e aici îmi dau seama cât înseamnă pentru mine.
Elena şi Andra sunt noi.
Prima e deja de-a noastră. Râdem, glumim, o ştiu cei "ai camerei". S-a adaptat admirabil. Poate mai bine ca "moi" la vremea mea. Dacă o ţinem tot aşa până la sfârşit, ne numim fete cu noroc.
Cea de-a doua este mai ataşată de prietenii ei. Am apucat totuşi să vorbesc cu ea săptămâna trecută, câteva ore, înainte să plece. Este o încântare să o auzi povestind.
Sper că nu v-am plictisit, dacă aţi stat să citiţi tot. Simţeam nevoia să îmi iau asta de pe inimă, şi să transmit sentimentele mele altfel decât prin vorbe. La cuvinte aşternute sunt mai bună.
Vă pup, IO
