Încolo dealul, încoace lunca. Ies din oraş, trec de gară şi, prin lanul de porumbi, pe o potecă special făcută pentru sătenii din apropiere şi oamenii dornici de relxare, ajung la râu. Motrul curge uşor, calm, şi mă linişteşte. Trec podul, şi mă apropii de apă. Acum, că e toamnă, pot să văd clar pietrele de pe fund. S-a dus căldura, s-au dus şi "turiştii". Aşa că mă întind, uşor, pe nisip. Aerul? Miroase a rece, a umed, a libertate. Genul de libertate pe care numai natura ţi-o dă. Lumina îmi inundă pleoapele. Îndrăznesc, totuşi, să le deschid. Cerul este de un albastru spălăcit. Să fie oare semn de ploaie? Nu ştiu...acum sunt prea ocupată să îmi golesc mintea. Ador senzaţia asta. Şi nu-mi place să o împart. Liniştea asta zgomotoasă e nemaipomenită. Nu mai sunt nici măcar urme de oameni. Dar e atâta viaţă! Clipocitul apei spune ceva acolo, numai de el înţeles, în timp ce vântul discută cu sălciile, şi dezbracă plopii cu priceperea şi blândeţea unui amant. Câteva păsări taie beţia de lumină.
Mă ridic, deşi parcă mi-e teamă ca nu cumva să opresc totul, şi o iau, la fel de încet, spre pădure. Stejari. Înalţi, puternici, misterioşi.
Pe jos, frunze. Acel maroniu roşcat unic, pe care numai natura ştie să-l "fabrice". Ghinde multe. Unele fără căciuliţă. Superbe în comparaţie cu cele de prin manuale. Ridic uşor ochii. Veveriţăăă!!! De mult nu am mai văzut una. Se holbeză timid spre mine, se asigură că nu am de gând să o urmaresc, şi o rupe la fugă. Urmăresc uşor, cu privirea, tulpinile copacilor. Sus, lumină. Un cer aproape gri, şi...Hopa!!! Picături de apă. Fără să gândesc prea mult, o iau la fugă. Mă opresc la pod. Scârtâie. Nu e prudent să alerg. Şi îmi dau seama că mă grăbesc degeaba. Îmi întorc uşor paşii spre pădure. Ridic capul, scot ochelarii, şi las ploaia să mă mângâie. E extraordinar!!! Mai rece ca astă vară, mângâietor, dulce, blând. Scot geaca. Îmi simt umerii uzi, tricoul lipindu-se de piele. Simt că sunt o parte din toate astea. Simt că sunt mai curată, mai uşoară, că ăsta e locul meu acum.
Natura mă îmbrăţişează. Aşa cum este ea: simplă, dar uimitoare!
Deci, da! Bravo ... atat de "palpabila" senzatia pe care am avut-o ... mi-e dor de munte .. de bunicul meu, de natura si de listea aia de acolo, unde simti ca poti sa faci orice, simti ca se opreste timpul in loc sa poti admira peisajul
RăspundețiȘtergereTati e din Alba, si bunicil are o casuta in Rimetea ... de unde se vede Trascaul.. dimineata cand ma trezeam si scoteam nasucul de sub plapuma, iesind timid pe prispa vedeam padurile si muntele ..sunt atat de aproape de casa ... e fantastic!
Eu am copilărit în Moldova...cu 2 veri mult mai mari care mă luau peste tot cu căruţa. Ce bucurie când mă lăsau pe cal. Ne-a prins ploaia de zeci de ori. Şi de fiecare dată când încercam să mă ascund, smulgeau pătura de pe mine: "Ia vezi, mori? Eu nu cred! Nu te feri că-i şi mai rece pe urmă. Suportă ş-o să iţi placă!" Cu accentu' aferent, bineînţeles. E uimitor câte poţi învăţa de la nişte oameni simpli, de ţară, dacă îi laşi să te înveţe.
RăspundețiȘtergereLucianna, cand am vazut ca scrii de ploaie, m`ai inveselit. Eu tot timpul spun ca ploaia imi spala pacatele :) ca ploaia ma curata de tot ceea ce este urat. Dar asta doar in exterioir, ca interorul meu inca ma lupt cu el. Imi place ce scrii. Si am ascultat melodiile care mi le`ai lasat.
RăspundețiȘtergereFrumoase. Te imbratisez