Recapitulare, deci :
- al doilea deceniu de viaţă (prefix schimbat pe 7)
- un an de când am învăţat ce e aia viaţă pe cont propriu
- trei săptămâni trecute din anul 2
- încă o locaţie pentru cursuri
- şirul orarelor provizorii l-am pierdut
- 2 colege noi în cameră
Nu prea ştiu de ce stau să înşir astea...Poate îmi dau seama că trece vremea, şi mă schimb fără să vreau neapărat. Îmi plac schimbările astea, şi mă sperie în acelaşi timp. M-am desprins tot mai mult de ai mei. Nu sunt încă independentă. Dar ştiu cum este printre străini acum. Am, din fericire, norocul de a avea pe cineva să mă prindă la timp dacă am să cad. Am foarte mult noroc din punctul ăsta de vedere. Şi am şi pe cineva să înţeleagă că în mine sunt demoni pe care nu îi voi elibera niciodată. Cineva care înţelege că demonii ăştia nu mă vor lăsa în pace până nu-mi voi găsi locul. Am pe Cineva şi pe AndreEA. Şi ea ştie care-i treaba cu demonii.
Nu-mi dau seama unde mă duc spiritele astea. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să mă las dusă de ele. Adică...îmi este dor de cine eram. Nu ştiu de ce. Eram o timidă grăsuţă şi tăcută. Nimănui nu îi păsa cine sunt sau de ce ( până la un anumit punct ; se mai găseau şi miştocari). Nu le păsa ce fac. Păream proastă. Ideea asta nu mă deranja neapărat. În spatele prostuţei, se ascundea fata însetată de legende. Fata care ieşea foarte rar la lumină, însă lumina o făcea să sclipească. Sclipire pe care unii îi şoca. Mi-e dor de ea, pentru că măcar cu ea oamenii erau sinceri. Nu se ghida nimeni după cum arăta când îi spuneau părerile lor, pentru că la urma urmei era o grasă. Era diformă. Cui îi păsa ce crede grăsuţa? Era foarte confortabil să fiu fata grasă şi tăcută. Pentru ea nu existau demoni.
Însă pentru Lucianna există. A pornit pe drumul spre...să îi zicem sclipire constantă. Însă au apărut şi îndoielile. Ideea că poate înainte era mai bine. Timida citea mai mult, gândea mai profund, era mai relaxată. Dacă îi este destinat să fie timidă? Dacă sclipirea nu este pentru ea? Şi mai este ceva. Ceva ce îi spune că poate nu ar trebui să se îndoiască. Ceva ce îi spune că ar trebui să ia demonul de pe umărul stâng, să îl pună pe dreptul, şi să îl oblige să devină înger. Şi apoi să o ridice. Pe clasicele aripi de fluture. Pentru că ele o reprezintă perfect. Nu o vor lăsa să uite cine a fost. Îi vor păstra fragilitatea. Să sclipească va învăţa singură!
Demonii voştri vă trag în jos sau vă ridică?
Lucianna, treaba cu demonii e cu dus`intors. Oricat ai vrea tu sa scapi de ei, nu ai cum, vor ramane undeva inauntrul tau, gata sa se dezlantuie la prima greseala. Chiar daca iti vei gasii locul, ei tot vor ramane acolo undeva, cu cat te vei chinuii sa nu`i lasi sa iasa, ei cu atat se vor incapatana sa iasa de acolo de unde ii tii tu inchisi.
RăspundețiȘtergereEu nu`s buna de dat astfel de sfaturi, pentru ca dupa cum bine stii ... eu ma lupt cu ei de ani de zile si inca n`am reusit sa scap. Pe mine demonii mei ma trag in jos, asta au facut de cand ma stiu, si nu mai am putere sa lupt cu ei :)
Totusi sper ca tu vei avea ... si vei reusii sa redevii ce`ai fost odata.
Te pup de un milion de ori :* >:D<
de cand nu am mai ascultat melodia asta, este superba
RăspundețiȘtergereeu personal mi-am luat atat demonii cat si ingerii si le-am spus sa stea acasa. din momentul in care am facut asta, am inceput sa imi realizez visele.
RăspundețiȘtergereintradevar... cateodata ma opresc o secunda si ma uit in urma. dar atat. apoi imi continui modelarea vietii mele...
cel putin asta faceam...