joi, 29 octombrie 2009

Cubul


Azi mă simt ca un cub. Iep, aţi citit bine. CUB
Mă gândeam, până nu demult, că anumite nuanţe ale personalităţii mele sunt doar faze trecătoare, toane ale vieţii de adolescent. În generală eram megatimidă, în liceu nespus de îndrăzneaţă. Acum sunt oarecum între ele. Şi mă gândeam : să am oare mai multe feţe? Nu cred că e cazul să răspund cu "Da" la asta. Spunem că cineva are mai multe feţe atunci când se preface. Dar eu nu mă prefac.Aşa mă simt. Ba tăcută, ba îndrăzneaţă, în funcţie de oamenii cu care interacţionez. Culmea, dacă le spun celor care mă ştiu timidă că am momente de îndrăzneală şi invers, nu sunt crezută. Oamenii aşa mă văd, aşa mă ştiu.  
Ei văd doar o latură a mea. Ca atunci când te uiţi la un cub din faţă. La faţă te uiţi, faţa o vezi. Una singură. Nu ştii că mai sunt şi altele. Vezi cel mult o muchie, două, cel mult patru. Scăpări ale celorlalte laturi : Un zâmbet mai şmecher, sau o privire mai tristă. În rest, pentru tine cubul e mai degrabă pătrat. Muchiile îi par limite, când de fapt conectează părţi ale întregului.
Întregul ăsta sunt eu. Şi mi-a luat o vreme să înţeleg că, în calitate de om, sunt mai complexă decât cred. Poate mai complexă decât vreau chiar. Şi că laturile mele cuprind, vreau sau nu, un întreg. Un întreg pe care trebuie să îl explorez şi să îl înţeleg eu, înainte de altcineva.
Aşa că azi, mă simt ca un cub. Citiţi voi asta cât mă defăşor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu