Sherlock Holmes

Am fost, datorită dragei mele colege care s-a gândit brusc să se relaxeze, la cinema în Vitan. Și am văzut Sherlock Holmes...Acuma, nu am văzut eu prea multe cu filme cu domnul ca personaj principal, dar ăsta sigur e preferatul meu. Detectivul nu mai este un domn impecabil. Este un om cu toate cele bune și cele rele. Un englez căruia nu-i este teamă să se murdărească, să bea, să se bată, care este dezordonat și care face experimente pe câinele prietenului său, Watson.
Un Watson la fel de poznaș, plictisit de boacănele partenerului, care dorește să își întemeieze o familie și care totuși nu poate trăi fără adrenalina pe care i-o oferă viața alături de celebrul detectiv.
Ce mi-a plăcut foarte mult la film : umorul. Sherlock și Watson posedă cu vârf și îndesat arta de a scăpa mici ironii, remarci subtile ce te fac să ridici ușor colturile gurii când îi urmărești ”scăpând” câte una. Acel umor tipic englezesc, relaxat, numai bun pentru ceaiul de la ora 5.
Cât despre actori....Robert Downey Jr. Nu este chiar tipul detectivului misterios, ceea ce poate il face și atât de plăcut și credibil ca Sherlock Holmes cel ștrengar. Iar Jude Law....nu cred că l-am văzut in vreun rol care să i se potrivească atât de bine. Se contopește perfect cu imaginea doctorului ce încearcă să își țină prietenul cu picioarele pe pământ în timp ce îi face jocul. L-am văzut, ce-i drept, pe Law numai în ”Capitain Sky and the world of tomorrow”( dacă vă omoară plictiseala, dați-i o mână de ajutor, că orice e mai bine decât filmul ăsta).
Vă las o mostră de Sherlock.

"Stop" sau "Hai mai repede"?

Nu pot să cred că a trecut atật de mult timp fără să scriu. Și nu-mi vine să cred nici că e presesiune și am dat deja două colocvii. Totul a început să se miște mult mai repede. Încerc să prind ritmul, să încep și eu să mă mișc. Vreau să încerc și eu să alerg. Dar este numai ceva ce vreau. Nu este ceva ce îmi doresc. Nu simt nevoia să fac asta.

Simt nevoia să mă opresc, să trag adânc aer în piept, să analizez mișcarea și să îmi dau seama în ce parte trebuie să o iau. Să înghet poza pentru o secundă. Să îi văd culorile. Să le admir poate. Sunt unde trebuie în ea. Știu și simt asta. Dar încotro de acum?
Problema în toată deruta asta este că nici măcar nu pot să mă opresc. Mintea, nenorocita de abstractitate pe care lumea o numește rațiune, îmi spune să țin pasul. Că nu pot să mă opresc. Îmi spune să alerg în continuare. Suprimă setea acută de libertate, de aer.

Rațiunea și sufletul se ciocnesc iar. Și depinde numai de mine să decid cine va câștiga. Aici vine și greul. Să fac ce este mai comod, și să o aleg pe prima? Să urmez a doua variantă și să risc să nu mai țin pasul?

timpul

Am lipsit ceva timp, asa-i? Calculatorul din camera este pe butuci. Asa ca acum scriu de la o prietena, al carei calculator nu stie ce-s alea diacritice, deci eu scriu cu punct si virgula, sterg si scriu din nou.

In fine... Ma gandeam zilele astea la cum trece timpul, cum ne prinde in el desi este atat de fluid.

Stramosii nostri credeau ca stam cu spatele la viitor si cu fata spre trecut. Este oarecum logic. Ne cunoastem trecutul, dar nu si viiitorul.

Noi, oamenii din ziua de azi, stam cu fata spre viitor si cu spatele la trecut. Doar ne indreptam spre viitor, nu?

Ei bine, din pacate nu ne uitam mereu spre viitor. Sau, mai rau, nu traim prezentul. Ne lasam prinsi de trecut, de amintiri, de regrete, ne apropiem de cei ce au trait candva agatandu-ne de singurele momente pe care le stim deja : cele ce au fost. Sunt mai stabile: stim ce am facut si care au fost consecintele. Viitorul in schimb e plin de surprize. Surprize care nu vor fi mereu placute. Surprize care pe unii ii sperie. De ce sa te gandesti la ce urmeaza, cand ceea ce a fost e asa de placut?

Exista, bineinteles, si cealalta extrema : oamenii de viitor. Muncesc acum, sa aiba maine. Zambesc azi sefului, pentru ca maine sa fie bine vazuti.

Eu am tendinta sa trec de la o stare la alta. Si cred ca totusi ar trebui sa fim mai spontani. Sa facem ceva acum, pentru ca ne face placere. Ziua de maine nici macar nu exista. O vedeti?

Trebuie, desigur, sa avem grija, sa fim prudenti, cumpatati. Dar de aici pana a uita sa mai revenim si la realitate....e ceva!

Voi unde va traiti prezentul? In trecut sau in viitor?

Imaginează-ţi primăvara

Singură...tristă din nou. Parcă te-ai mai obişnuit cu lumea în jurul tău, parcă ţi-a mai trecut din melancolie.

Şi totuşi acum te-a ajuns singurătatea din urmă. Afară, natura îţi însoţeşte trăirile, mai ceva ca într-o poezie de Eminescu. Cerul e gri. E foarte frig.  Frig şi atât. Nu plouă, să spele toată mizeria asta, nu ninge, să o acopere. E toamnă. O toamnă crudă, neiertătoare, prea rece pentru gusturile tale. O toamnă gri, aprope plumburie. Una care işi lasă toată greutatea pe tine. Simţi, nu? Te sufocă...nu mai poţi să faci nimic. Nu poţi să respiri măcar. Nu te lasă pesimismul ce vine cu toate astea.

Ştii ce? Imaginează-ţi primavara!

Imaginează-ţi cenuşiul devenind roz luminos, frigul îndulcindu-se. Imaginează-ţi cum pe crengile ce-ţi inţeapă inima cresc flori, şi cum izvoarele amorţite prind glas. Imaginează-ţi păsări. De care vrei tu! Şi ghiocei,  bujori, narcise, lalele, toporaşi! Amestecă toate astea cm vrei tu! dar nu lăsa toamna să-ţi îngheţe inima! Nu toamna asta gri din inima ta! Păstreaz-o pe cea de afară.

Şi lasă înăuntru primăvara.

Gânduri rătăcite! Pe unde or fi...

  Nu pot să cred că deja a trecut o lună din anul 2 de facultă. Ce fac eu după o lună? Lucrez la o bucăţică de traducere pe care am să o predau abia pe 15,  îmi aştept rândul la căutarea termenilor de statică şi....îmi sucesc genunchii pe linia lui 16. Mă şi văd povestind : "-Ce ai făcut de şchiopătezi?" 
"-O mică entorsă la genunchi."
"-Vaaaai!! Cum? Ce ai făcut?"
"-Mergeam"
Numai eu sesizez nuanţa de om tălâmb care planează asupra mea? Sau o mirosiţi şi voi? Staţi calmi, am fost la medic, cel din campus, şi zice că ar trebui să-mi revin în câteva zile.
Treaba e că odată cu echilibrul, mi-am cam pierdut şi inspiraţia. Bine că nu mi-a dispărut hazul, că se speriau fetele şi mă duceau la balamuc. Acolo să vezi veselie! în fine, nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng. Doare puţin ce-i drept. Şi merg de parcă aş avea un par înfipt în.....nas, dar nu mă văd vindecată dacă mă apuc să dau apă la şoricei. Cred că m-aş îmbolnăvi mai tare, de la bătăile Elfei când o vedea rozătorii plutind.
Una peste alta, ideea este că am chef să scriu, dar nu ştiu despre ce am chef să scriu. Să fie o inspiraţie nebună croindu-şi drum spre suprafaţă, sau pur şi simplu o latură de piţi pe care nu ştiam că o am?

Până dincolo şi înapoi

De când se ştie, omului îi este frică de moarte. În încercarea disperată de a se pune la adăfost de inevitabilul fenomen, rasa umană a căutat scăpări. A căutat lucruri care să îl ferească de moarte. Astfel, noi, oamenii, am ajuns la ideea că există viaţă după moarte. Viaţă în rai sau în iad. Unde ajungi depinde, zice-se, de cât de corect eşti în viaţa "pământeană". Unele culturi, chiar mai optimiste ca a noastră, au dezvoltat ideea că nu suntem decât simpli călători prin vieţi. Trăim o viaţă, şi apoi alta, şi alta, şi alta.

În fine, nu sunt eu cine ştie ce filosoafă. Ideea este, în principal, că există viaţă după moarte. Ni se spune să ne purtăm frumos, şi să ne controlăm pornirile, ca să ajungem în rai. În fine, eu nu am fost pe acolo, aşa că nu vă garantez că există viaţă şi dincolo de coşciug. Cred că ar trebui să ne trăim viaţa fără teama de moarte. Oricum vom muri la un moment dat. Aflăm atunci ce este dincolo de acest fenomen, dacă într-adevăr există ceva. Până atunci, ar trebui să avem grijă ca atunci când vine momentul, să nu ne uităm în urmă cu dor şi jale, visând la sute de lucruri pe care am fi dorit să le facem. Este adevărat, nu ne permitem să realizăm unele visuri. dar ar fi păcat să nu le materializăm şi pe cele care nu depind de noi, din teama de eşec, sau mai ştiu eu ce.

Moartea este, cu adevărat un prag. Nu ştiu spre ce. Eu mi-am imaginat că poate fi pragul spre fericire sau regrete eterne. Sper că va fi fericire pentru cei mai mulţi.

Până atunci, o întrebare : dacă lumea asta, cea în care trăim, este lumea cealaltă? Ce facem atunci?

 Vă pupăcesc! Noapte bună!

Cubul

Azi mă simt ca un cub. Iep, aţi citit bine. CUB
Mă gândeam, până nu demult, că anumite nuanţe ale personalităţii mele sunt doar faze trecătoare, toane ale vieţii de adolescent. În generală eram megatimidă, în liceu nespus de îndrăzneaţă. Acum sunt oarecum între ele. Şi mă gândeam : să am oare mai multe feţe? Nu cred că e cazul să răspund cu "Da" la asta. Spunem că cineva are mai multe feţe atunci când se preface. Dar eu nu mă prefac.Aşa mă simt. Ba tăcută, ba îndrăzneaţă, în funcţie de oamenii cu care interacţionez. Culmea, dacă le spun celor care mă ştiu timidă că am momente de îndrăzneală şi invers, nu sunt crezută. Oamenii aşa mă văd, aşa mă ştiu.  
Ei văd doar o latură a mea. Ca atunci când te uiţi la un cub din faţă. La faţă te uiţi, faţa o vezi. Una singură. Nu ştii că mai sunt şi altele. Vezi cel mult o muchie, două, cel mult patru. Scăpări ale celorlalte laturi : Un zâmbet mai şmecher, sau o privire mai tristă. În rest, pentru tine cubul e mai degrabă pătrat. Muchiile îi par limite, când de fapt conectează părţi ale întregului.
Întregul ăsta sunt eu. Şi mi-a luat o vreme să înţeleg că, în calitate de om, sunt mai complexă decât cred. Poate mai complexă decât vreau chiar. Şi că laturile mele cuprind, vreau sau nu, un întreg. Un întreg pe care trebuie să îl explorez şi să îl înţeleg eu, înainte de altcineva.
Aşa că azi, mă simt ca un cub. Citiţi voi asta cât mă defăşor!

Leapşa de la Bubble

1. Ce speli prima data la duş?

   Părul.

2.Care e cularea ta de helanca preferata?!
    Nu port aşa ceva, dar o să iau una roşie... 

3.Iti place cafeaua!?
   Daaaaa

4.Cum te simti acum!?
 Gata să adorm. 

5.Care e ultima litera din numele persoanei de care esti indragostit/a?!
   Nu-s îndrăgostită, o să  vă zic când oi fi. 

6.Care e ultimul vis pe care l'ati avut!?

  Am uitat :D

 7.Ai putea manca o luna felul tau preferat de mancare fara sa te saturi!?

  Sper că nu. N-am încercat.

8.De ce ai o pofta puternica acum!?
De somn!

9.La ce te gandesti cand auzi cuvantul "varza" ?!
La sarmalele trimise de ai mei, care aşteaptă să fie fierte.   

10.Ai numarat vreodata pana la 1000!?

Nu cred.

11.Musti sau lingi inghetata!?

Ling. Înceeeet de tot!

12.Folosesti emoticoane!?

Nu se vede?

13.Cate dormitoare are casa ta!?
Nu am casă, da a familiei are 2. 

14. Ai cunoscut vreo celebritate!?
Nu, am văzut doar.

15.Iti place branza?!

 Da.

16.Cate tari ai vizitat!?

 În afară de România?

7.Sunt parintii tai stricti?!

Numai cât trebuie.

18. Ai sari cu parasuta/ parapanta/planorul?!

 Desigur! Când?

19. Ai lua masa cu George W. Bush!?
Nu.  

20. E ceva stralucitor in camera ta?!
 globuleţul cu Sf. Maria are sclipici. 

21. Inchiriezi filme!?
Nu.  

22.Unde vei merge sambata seara!?
 La nani 

23.Oua albe sau maro!?

 Hmm...greu de zis!

24.Iti place muzica!?

 Dap. Aia aşa, mai veche.

25.Ai mers cu trenul?
 Ohohooooo...Dacă aţi şti cât! 

26.Ce zi a saptamanii e!?
Vineri. 

27.Ce ai mancat la pranz?!

Nu mai ştiu. Pâine prăjită parcă, şi salată improvizată de cartofi fierţi.

Terra a cerut reţete, aşa că...Iei cartofi fierţi, câţi simţi tu că iţi e foame, îi toci (io prefer zdrobiţi cu furculiţa) şi pui sare, ulei, puţin oţet, şi ce mai găseşti prin frigider. Io am dat cu bucăţi de şniţel, ardei gras, ceapă cât am văzut cu ochii. Merg şi măsline, ou fiert, şi ce te mai ţine stomacul. V-am zis că mănânc tâmpenii? v-am zis!

28. Ai văzut filmul The Butterfly Effect!?
Nu.

29.Ce face maine prietena ta cea mai buna!?
Nu-i ţin programul. Suntem prietene, nu secretare. 

30.Ce crezi despre Yankees?
 Ce fac aştia? 

31.Ai parul ondulat?
Nup. E perfect drept. Fără placă, pe ploaie, vânt şi furtună.

32.Cand ai plans ultima oara?
Azi. Ceapa aia... 

33.Ai intrat vreodata intr'un zid?
Nu. Dar uşile mă iubesc, şi cre că le iubesc şi io, că nu reuşesc să le evit. 

34.Anotimpul preferat?
 Nush...toamna? 


35.Adormi cu televizorul deschis?
Da. Când am televizor. Adică acasă.

36.Ai baut vreodata alcool direct din sticla?!

 Cine? Io? Să beau?

Da. :D

37.Crezi ca esti batran/a!?
Nu. 

Schimbarea e la tine!

     Am hotărât, încă de anul trecut, cu elfa, să ne implicăm în acţiuni caritabile. DE CE? Că AŞA VOR MUŞCHII NOŞTRI! Pentru că aşa ne simţim bine. Pentru că nu avem chef să lăsăm viaţa să treacă, şi să ne întrebăm pe la vreo 60 de ani ce am făcut cu ea, sau cum de a trecut degeaba. Vrem să ne simţim împăcate cu noi înşine.

   După ce am căutat ieri vreo 4, 5 ore după o locaţie, am constatat azi cu stupoare că Strada Căluşei nr 56-58 e la doi paşi de noi. Mai aproape chiar decât Facultatea de Instalaţii, unde avem adesea cursuri. Şi am reuşit să devenim "voluntăriţe".

    Vedeţi voi, ne plângem mereu că ţara în care trăim este de rahat, că oamenii sunt proşti, că trăim în sărăcie, că nu-i pasă nimănui de nimic. Ne plângem numai. Dar DE FĂCUT, ce facem? Aşteptăm schimbări de la alţii. Vrem ca ALŢII să schimbe ceva, spre binele nostru.

   V-aţi gândit vreodată că poate schimbarea e undeva înăuntru? Undeva foooarte aproape. Atât de aproape, că nici nu o vedem! ÎN NOI chiar! Suntem mici, dar faptele noastre pot conta. Dacă avem încredere în ceea ce facem.

   Cu doar 2 ore pe zi, poţi lua parte la acţiunile Crucii Roşii. 2 ore în care înainte moţăiam, leneveam la masă sau la baie....în fine, timp dus de pomană. În timpul ăsta poţi ajuta. Poţi face "nimicurile" să conteze. Poţi începe schimbarea pe care o vrei de la ceilalţi, dând o mână de ajutor. Nu pentru a le demonstra altora că îţi pasă. Tu ştii de ce şi de cine îţi pasă, nu trebuie să  demonstrezi nimic, nimănui. Dar vei şti că dacă rămânem în sărăcie şi nepăsare, nu va fi din nepăsarea ta. Vei şti că măcar ai încercat.

  Noi începem schimbarea cu Crucea Roşie. Tu cu ce începi?

Şi în săptămâna a treia....

  Recapitulare, deci : 

- al doilea deceniu de viaţă (prefix schimbat pe 7)

- un an de când am învăţat ce e aia viaţă pe cont propriu

- trei săptămâni trecute din anul 2

- încă o locaţie pentru cursuri

- şirul orarelor provizorii l-am pierdut

- 2 colege noi în cameră

  Nu prea ştiu de ce stau să înşir astea...Poate îmi dau seama că trece vremea, şi mă schimb fără să vreau neapărat. Îmi plac schimbările astea, şi mă sperie în acelaşi timp. M-am desprins tot mai mult de ai mei. Nu sunt încă independentă. Dar ştiu cum este printre străini acum. Am, din fericire, norocul de a avea pe cineva să mă prindă la timp dacă am să cad. Am foarte mult noroc din punctul ăsta de vedere. Şi am şi pe cineva să înţeleagă că în mine sunt demoni pe care nu îi voi elibera niciodată. Cineva care înţelege că demonii ăştia nu mă vor lăsa în pace până nu-mi voi găsi locul. Am pe Cineva şi pe AndreEA. Şi ea ştie care-i treaba cu demonii.

 Nu-mi dau seama unde mă duc spiritele astea. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să mă las dusă de ele. Adică...îmi este dor de cine eram. Nu ştiu de ce. Eram o timidă grăsuţă şi tăcută. Nimănui nu îi păsa cine sunt sau de ce ( până la un anumit punct ; se mai găseau şi miştocari). Nu le păsa ce fac. Păream proastă. Ideea asta nu mă deranja neapărat. În spatele prostuţei, se ascundea fata însetată de legende. Fata care ieşea foarte rar la lumină, însă lumina o făcea să sclipească. Sclipire pe care unii îi şoca. Mi-e dor de ea, pentru că măcar cu ea oamenii erau sinceri. Nu se ghida nimeni după cum arăta când îi spuneau părerile lor, pentru că la urma urmei era o grasă. Era diformă. Cui îi păsa ce crede grăsuţa?  Era foarte confortabil să fiu fata grasă şi tăcută. Pentru ea nu existau demoni.

Însă pentru Lucianna există. A pornit pe drumul spre...să îi zicem sclipire constantă. Însă au apărut şi îndoielile. Ideea că poate înainte era mai bine. Timida citea mai mult, gândea mai profund, era mai relaxată. Dacă îi este destinat să fie timidă? Dacă sclipirea nu este pentru ea? Şi mai este ceva. Ceva ce îi spune că poate nu ar trebui să se îndoiască. Ceva ce îi spune că ar trebui să ia demonul de pe umărul stâng, să îl pună pe dreptul, şi să îl oblige să devină înger. Şi apoi să o ridice. Pe clasicele aripi de fluture. Pentru că ele o reprezintă perfect. Nu o vor lăsa să uite cine a fost. Îi vor păstra fragilitatea. Să sclipească va învăţa singură!

Demonii voştri vă trag în jos sau vă ridică?