Fame

Pentru prima data de când scriu despre filme, nu am chef sa dau detalii depre subiectul filmului in sine. M-am uitat la filmul ăsta şi am văzut ceva ce nu am mai văzut pe ecran : pe noi. Da, aţi citit bine : NOI.
Suntem tineri,ne-am desfăcut aripile, zburăm. Unii spre facultă, alţii spre Erasmus, alţii spre Academii. Unii printre fluturi, alţii pe câmpii şi alţii printre fotografii. Şi cum zburăm noi aşa frumos, ne întrebăm ce mama naibii facem!
Oare am ales bine? Drumul nostru chiar duce undeva? Dacă  intrăm într-un stâlp şi se alege praful? Dacă nu o să primim o mână de ajutor la nevoie?
Şi pe urmă tinereţea preia controlul! La naiba cu îndoielile! Ce-o fi o fi! Suntem datori să încercăm!
Eu mă bag! Voi?

Steve and me

Peste cartea asta am dat, ca peste toate cărţile care îmi plac la nebunie, întâmplător, la o colegă. Şi am decis să o citesc din curiozitate. Să văd şi eu ce zice soţia domnului vânător de crocodili.
Eu, una, nu am fost şi nici nu sunt fana lui Steve. Însă îi admir, chiar dacă nu mai este, devotamentul şi iubirea faţă de animale.
Cartea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, o povestioara lacrimogenă despre cum s-au cunoscut cei doi.
Este, pe scurt, viaţa lor cea plină de aventuri. Cum cautau crocodili in intuneric, felul in care el a scăpat-o de frica de şerpi, cum s-a nascut vânătorul de crocodili şi cum le-a fost alaturi o tara intreagă atunci când era cât pe ce să le fie luaţi copii.
Este felul lui Terri de a se asigura ca se împlineşte cel mai mare vis al lui Steve : acela de A FACE OAMENII SĂ IUBEASCĂ ŞI SĂ ÎNŢELEAGĂ ANIMALELE.
Cartea se găseşte la editura Reader s Digest în Romania. Dar nu am nici cea mai mica idee cum, pentru că mama colegei mele a luat-o ca urmare a semnării unui cupon de acela de promoţie(sunt de acord sa primesc reclame si bla bla bla...). Însă dacă aveţi de gând să o citiţi, căutaţi dupa ea neobosiţi. MERITĂ!

Bloggărița Eu

După ce v-am povestit ce făceam eu când eram mică, m-am gândit să vă zic câte ceva și despre obieceiul ăsta, relativ nou, al scrisului pe blog.
Îmi place să scriu de când am învățat literele. Văd în scris o modalitate de a mă elibera. Mă relaxează. mă liniștește, mă mângâie. M-am gândit o vreme să țin un fel de jurnal, ca să nu îmi risipesc gândurile. Dar am renunțat repede, chiar dacă îmi plăcea. Și am început apoi să tot aud de bloguri. Nu înțelegeam eu prea bine ce sunt....știam că vedetele au așa ceva, să știe fanii ce mai fac. Până când, într-o zi, am dat de blogul unei colege de facultate. Nu mai știu cum sau când. Și mi-am dat seama că nu-i musai să fii celebritate. Un suflet gata să se deschidă ajunge. Și nu numai că ajunge, dar este de neprețuit pentru cei ce îl înțeleg.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să completez datele pe blogger. La început nu prea eram băgată în seamă. Începusem să mă gândesc că poate ar trebui să renunț. Nu știu de ce am continuat.
După câteva săptămâni însă, am observat că sunt oameni interesați de mine. Și nu orice fel de oameni. Oameni care mă înțeleg, care au trecut sau poate vor trece prin aceleași situații ca mine. Suflete care caută și ele înțelegere.
Tot ceea ce scriu eu pe blog sunt bucățele rupte din mine. Însă nu îmi place să scriu pur și simplu despre viață, așa că am ușoara tendință de a fabula lucrurile. În sensul că animăluțele și pădurile de pe aici sunt de fapt oameni. Există în lumea mea pitici, elfi, gărgărițe și fluturi. Iar o parte dintre fluturi sunteți chiar voi, cei care îmi citesc aiurelile și care le acceptă, chiar dacă nu sunt mereu de acord.
Unii ar spune că ar trebui să ne descărcăm sufletul unei persoane reale, nu internetului.
Ei bine, dragii mei, NU vrem, NU avem chef, NU ne place să vorbim cu ăștia reali. Cei care ne înțeleg sunt oamenii din spatele blogurilor. Iar eu, una, sunt aici să îi susțin.
Vă mulțumesc că ați dat pe la mine! Mai poftiți și altă dată!

Copil...

Se spune că dacă pierzi copilul din tine, pierzi totul...Nimic mai adevărat!
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un  Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.
Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.

Stela...și atât!

Busola de aur

Am aflat de busolă frunzărind filme online. Fantesy, bineînțeles. Și m-am gândit să mă uit și eu...și nu sunt tare mulțumită...am văzut pe Harry Potter în varianta feminină. Un urs polar pe post de hipogrif, și gipțieni ca profesori. Sirius a fost detronat de unchiul care este de fapt tată. Mămica este și ea sub anonimat, daimonul Pan simte tot ce simte și fetița, deși e ceva mai înțelept, vrăjitoarele planează pe undeva prin văzduh gata să atace...mai rămâne doar busola pe care numai Lyra Bellaqua o poate citi și plictiseala mea de după film...


Vezi mai multe video din Film

:X Călătoria e pe cale să înceapă!

Problema

Necazurile apar mereu în drumul nostru. Şi, pentru că suntem oameni, nu ştim uneori să reacţionăm în faţa lor. Uneori ne facem că nu le vedem. Privim în direcţia opusă...închidem ochii şi apoi îi deschidem brusc să verificăm dacă nu cumva au dispărut. De cele mai multe ori sunt tot acolo...

Alte ori încercăm să fugim. Pentru că aşa pare cel mai uşor. Pentru că avem instinct de autoconsevare şi ăla ne spune că atunci când ceva nu e bine, trebuie să o luăm la fugă. Se spune că atunci când corabia se scufundă primii care fug sunt şobolanii ( mereu m-am întrebat unde fug dacă sunt înconjuraţi de apă). Poate şobolanii au dreptate. Poate dacă te depărtezi de problemă, se depărtează şi ea de tine. Poate dacă o ignori, o să plece...Sau poate o să vină să te bântuie!
Hai să ne calmăăăăăm...Aer în pieeeeeptşi stânga împrejur spre problemă!!! S-ar putea să se sperie şi să fugă dacă ne vede venind fioroşi! 

Au! Aripa mea!

Eram un fluture singur...prea singur pentru gusturile mele. Și, când credeam că o să rămân mică și singurică, am văzut-o : lumina aceea maaaaare, în noapte. M-am dus spre ea! Noaptea era rece, dar nu mi-a păsat! Am alergat, orbește, spre prima lumină apărută la orizont! 

Flacăra îmi zâmbea prietenos, mă chema spre ea. Și eu îi zâmbeam înapoi. Doamne cât era de frumoasă! Și avea o aură! Ceva anume.....

Am ajuns la ea...am atins-o aproape...și m-a ars. Flacăra mea frumoasă! Și caldă și zâmbăreață și....

 Mi-a ars și aripioara....zbor strâmb acum! Mă ustură și antenuțele...nu mai simt nimic...sunt amorțită.... Nici măcar nu-mi mai pasă! De nimic....
Știu că nimeni nu are să  se răzbune....așa fac flăcările! Te ard și scapă nepedepsite! Flacăra nu are decât să se stingă acum. Știu că o să ardă și alți fluturași. Sper că nu la fel de tare ca pe mine totuși! O să rămână singură până la urmă, în timp ce noi, fluturii, vom zbura împreună!

Mi-e cald!

Uite că a venit și vara....Și cu ea sesiunea....
Și nu mai trebuie să port N- șpe straturi de haine sau să mă duc la cursuri în Pache. În schimb, s-a făcut o călduuuurăăăăăă! Și stai nene studentule și încearcă să înveți, în timp ce creierul stă să ia foc, fără aer condiționat sau ventilator....doar cu apă, că de mâncare nu îți mai arde...
Nu știu la voi cum e, dar mie îmi e tare greu! Și sunt condamnată să rămân pe aici cel puțin până pe 5, când am ultimul examen!
Și mi-e dor...de zilele în care stăteam acasă degeaba, de orele la care mă zgâiam la Supernatural. Mi-e dor de nopțile pe care nu le dormeam și de diminețile de după, în care alergam la marginea orașului!
Vreau să merg iar la râu, să ne plimbăm de mânuță prin apă, și să încerce să mă învețe să înot. Vreau să mai pot să stau să mă holbez la pereți cu mintea complet goală, sau să merg la țară să aduc apă....
Vreau să se termine sesiunea și să dureze la nesfârșit în același timp! Vreau să se termine chinul, dar o să îmi fie dor de fete...
Vreau să nu mai simt cum se topește inima în mine...
Voi cum faceți față căldurii?