Leapşa de la Flutureee...

1. Ce maşină ai vrea să conduci (dacă nu o faci deja)?
Nu le am cu maşinili. :D

2. Ce crezi că ai fost într-o viaţă anterioară?
Nu m-am gândit niciodată. Poate fluture! :P

Sper că am fost cineva cu talent!

3. Ce preferi: să vizitezi sau să primeşti vizite?
Să fiu vizitată. Să ştiu eu unde sunt toate!

4. Aur sau argint?
Argint. Alb şi pur. Fin.

5. Ce înseamnă pentru tine un fluture? Ce îţi inspiră?

Fineţe, fragilitate, frumuseţe, metamorfoză, graţie, fascinaţie.

6. Ai avut vreodată părul tuns scurt-scurt?
Îl am acum.

7. Care este povestea ta preferată şi de ce?

M-aţi prins aici. Îmi plac muuuult poveştile. Chiar nu am una preferată.

8. Crezi în dragoste la prima vedere?

Da. Pur şi simplu. Nu ştiu de ce.
9. Ţi-ai dori să fii pentru o zi de sex opus? Dacă da, ce ai face?

Nope. Mi-e bine aşa.

10. Ai spus vreodată "te iubesc" iar apoi ai regretat?

Nu.
11. Ai regretat vreodată că nu ai spus "te iubesc" deşi simţeai?

Da.

12. Ţi-ar plăcea să-ţi ştii viitorul?

Nuuuuuu.

Top tooop toooooop...10!!!

Am preluat ideea topului de la Ioana Radu(Terra). Are şi ea un top. Am văzut, mi-a plăcut, hai să fac şi io!
O să observaţi un singur tipar la oamenii ăştia: par mai tineri cu toţii. Nu ştiu de ce îmi place caracteristica asta fizică la bărbaţi! Oamenii care par mai tineri sunt percepuţi de mine ca fiind copilăroşi, în sensul cât de poate de pozitiv al cuvântului, prietenoşi, calzi, deschişi. Poate că în actorii mei preferaţi se găseşte nevoia mea de a fi înconjurată de căldură. Ştiţi cum e: preferinţele noastre în anumite materii dau de gol sufleţelul. Haideţi aşadar să vă arăt "celebrităţii" mei preferaţi!

Deeeeci
Nambăr oaaan....

1. Ben Barnes

 Ben Barnes este actorul datorită căruia am văzut Stardust. Este de departe preferatul meu. Are un zâmbet blând, de frate protector. Este glumeţ şi păstrează timiditatea pe covorul roşu, fâstâcindu-se la întrebările ziariştilor. Plus că este unul din puţinii englezi fără ochi albaştri şi urâţenie exemplară.
(Fani Harry Potter, bătaia la vară o aştept, că am de dat licenţă.)

 2 Jensen Ackles
Nu ştiu voi ce credeţi, dar eu zic că e ilegal să arăţi aşa la 30 de ani...Jensen e genul de tip care, dacă nu te atrage, l-ai vrea ca bun prieten. E haios, e prietenos, e zâmbăreţ, e original!  Unde mai pui că are şi o voceeee!!! Uitaţi-vă la " Batman. Under the Red Hood" dacă nu mă credeţi.
Este jucăuş, şi-i cam place să se ia de tovarăşul Jared. Rar îi văd separat pe youtube.Aşadar este şi un bun prieten.

3 Johnny Depp

 Are nevoie de prezentări? Eu nu cred!
 Este una dintre cele mai tinere legende ale cinematografiei. Mereu a fost! E original, e nebun, inspiră talent prin toţi porii. Merită să vezi un film numai pentru că joacă Mister.

 4 Jared Padaleki

Am încercat să mă abţin, dar nu pot. L-aţi observat in Gilmore Girls? Nici eu! :D
Dar în Supernatural nu ai cum să îl treci cu vederea. E puştiul ăla cu ochi de mieluşel care devine bărbat sub ochii fanilor, în stare să aducă apocalipsa şi să iasă din iad. Cum să nu îl pun în top?

 5 James McAvoy
Cand am văzut că Domnu Tumnus nu e jucat de vreun slăbănog de maxim 16 ani, am rămas interzisă. Şi m-am uitat şi la Wanted, să ştiu cine este.
Este un scoţian talentat rrrău!

6 Peter Facinelli

Peter Facinelli...Vă aduceţi aminte de Van, din Flatliners? Unul din primii actori după care am suspinat...în urmă cu vreo 10 ani! Timpul a trecut, Pete a rămas acelaşi... Adultul cu mutră de adolescent pus pe şotii!

7 Mark Wahlberg

S-au dus vremurile când frângea inimi!Acum este perfect în roluri de tătic,  de poliţist ratat şi alte de-astea. Privirea aia tăioasă de acum câţiva ani a lăsat locul blândeţii, capacităţii de a mima durerea mai bine ca niciodată. Un actor care nu se chinuie să rămână macho, şi îmbătrâneşte frumos, o dată cu personajele sale.

8 Cătălin Josan

Cătă şi-a arătat talentul şi s-a chinuit să se afirme sub ochii noştri. Melodiile lui seamănă cu ale altora. Dar omul rămâne cald, prietenos şi zâmbăreţ, cum îi şade bine oricărui tânăr care încearcă să îşi facă talentul cunoscut.

9 Antonio Banderas

Mi-a câştigat inima iremediabil prin melodia "These boots are made for walking" varianta Puss In Boots. Şi a mai fost rolul din Spy Kids.("Soacră-mea!! :-s" ). Şi mai e şi Zorrooo...şi..şi...şi...

10 Colin Firth

Este unul din cei mai simpatici actori britanici. Un domn care dă bine şi în comedii, şi în drame. Are un aer aristocratic şi prietenos, care te face să îl admiri de la prima scenă a filmului. Îi curge prin vene umorul acela fin, englezesc, care la el dă mai bine decât la oricine altcineva.






Eu sper că v-au plăcut actoraşii mei. Şi cântăreţul. Aştept păreri.

Cică prietenie....

Zicea de mult un înţelept, iar eu am uitat cum îl chema, că un prieten este un dar pe care ţi-l faci singur. Şi, ca orice dar pe care ţi-l faci singur, un prieten trebuie ales cu mare grijă. Trebuie să ai nasul format la aşa ceva, să ştii ce ţi se potriveşte şi ce nu.

Cam ca atunci când îţi iei, să zicem, un pardesiu. Îl vezi în magazin, şi ţi se aprind ochii. Inima ta îl vrea cum vrea un copil caramele. Îl întorci pe toate părţile, cauţi după imperfecţiuni, după cusături slabe, verifici rezistenţa materialului, grosimea. Îl încerci să vezi dacă ţi se potriveşte. Şi arăţi cu el ca o zână(sau un zmeu, după caz). Te hotăşti să spargi puşculiţa pentru pardesiul ăla. Şi îl cumperi.

De cele mai multe ori, nu regreţi că l-ai cumpărat. Îl arăţi tuturor, îl porţi aşa des că  li se urăşte celorlaţi să te tot vadă cu el. Dar ţie nu îţi pasă. E pardesiul tău. Ai spart puşculiţa pentru el,  poate chiar ai slabit un kilogram, două, să îţi vină mai bine. Şi-l adori!

Uneori, însă, se întâmplă să ajungi acasă şi să nu îţi mai placă. Să realizezi că nu este ceea ce îţi doreai. Că te urâţeşte.

Sau, mai rău, se întâmplă ca pardesiul tău să se dovedească un fel de mantie a lui Hercule. Să fie otrăvit şi să ţi se înfigă în piele adânc şi dureros. Să te chinuie cu fiecare secundă tot mai tare.

Ce faci atunci?

Încetezi să cumperi pardesie pentru că materialul unuia te-a făcut să suferi? Treci la alt fel de haine? Te ascunzi în casă ca să nu mai vezi magazine în faţa ochilor?

Grea decizie! Grea!

Unde-s tinerii de altadată?

Se pare că se cam plâng de noi adulţii ăştia, nu credeţi?
Ce e în neregulă cu generaţia noastră? De ce suntem consideraţi superficiali? De ce foarte mulţi dintre noi cred că pentru ai reuşi nu trebuie facultate, ci pile cât cuprinde? (Nu că ar fi total greşit...)
Ne-am schimbat parcă cu totul...
Ascult poveştile mamei şi ale doamnei bibliotecare...Tinerii de altă dată se distrau cu un bilet la cinema, cumpărat în timpul săptămânii pentru sâmbătă, şi jucau hore. Aveau o viaţă simplă, fără Cola, laptop sau I-pod. Şi se simţeau foarte bine! Bineînţeles, nu ştiau ce pierd, căci toate astea erau de neimaginat. Aveau casete, biblioteci pe care abia aşteptau să le citească, şi televizor cu porţia.
Ascult Anii de liceu  ai Stelei Enache şi simt cum ceva în mine vibrează. Nu am trăit liceul ca în melodia aia, dar versurile mă reprezintă. De Veronica nu mai zic...e unul din preferatele mele! Încă nu am citit cireşarii, şi nici nu prea am de gând, dar Invitaţia la vals mi-a dat şi mie parfumul cărţilor citite de mama.
Ce o fi cu noi? Om fi generaţia de tranziţie? Sau o sa ne mirăm şi noi de copii noştri? Oare vor fi altă generaţie de rebeli (care începe deja să scoată ghearele)? Sau sunt şi ei, ca noi, şi poate cum au fost părinţii,dar nu ştim, o altă gură de aer proaspăt?


Vroiam să vă dau piesa I wish I was a punk rocker. Dar deh...nu le pot avea pe toate...

Iluzionistul

Am văzut iluzionistul zilele trecute. Nu pentru că aş fi vrut, ci pentru că se uitau colegele de cameră. Şi a meritat fiecare clipă. Filmul te acaparează de la prima secundă, prin confuzia creată de comisar şi scena arestării lui Eisenhower Magicianul. Mintea ti-o ia razna, mai ales că ai văzut reclamele cu spada aia lungă şi cineva în roşu. Şi te întrebi: „Oare în reclamă o omoară?” „De aia l-o aresta?” „Dar ăla cu uniformă cine e, şeful bărbosului?”

Actorii din film sunt aleşi cum nu se putea mai bine. Eşti tras pur şi simplu în atmosfera filmului. Te întrebi cum a făcut faza cu portocalul, şi vrei un medalion ca cel al lui Sophie. Încerci să îţi dai seama dacă magicianul chiar vorbea cu morţii sau cum a provocat efectul Excalibur asupra sabiei prinţului. Şi nălucile apărute când a reîntâlnit-o pe fată, de unde or fi apărut? Au fost aievea sau era doar o şmecherie? La urma urmei, Magicianul spune că oglinzile sunt doar o modalitate de a face numărul. Deci nu erau oglinzi.

Şi apoi vine la final, limpezirea misterelor. Imaginea rotindu-se haotic în jurul comisarului care are revelaţii te face să te simţi acolo. Să simţi adrenalina dată de isteţimea protagoniştilor, bucuria provocată de....Da` nu mai bine vă uitaţi voi la film?

Şi totuşi...Fantoma! Cum a făcut fantoma? Era reală? Haaa??? Voi v-aţi prins?

Mă doare-n freză!

 De câteva săptămâni, o lună aproape, m-am tuns. Şi îmi place la nebunie! V-aş arăta cum eram înainte, dar nu am poze la îndemână...
Şi mulţi îmi spun să îmi las părul să crească. Celor care au de gând să îmi zică asta pe viitor, le dediv postarea.
Părul meu este moale, şi pică. Am un scalp sensibil la apă de cămin şi schimbări de şampon. Şi ăsta este, ce e drept, unul din motivele tunsorii. Dar mai e ceva : părul lung nu mă mai reprezintă.
 Nu mai sunt fata cu părul fin, mătăsos şi drept care încerca tot felul de trucuri să îi reziste buclele. Trebuie să vă zic că părul dreeeept din poze e aşa de la mama lui, fără placă sau mai ştiu eu ce.
Sunt conştientă că îmi stătea foarte bine aşa. Dar acolo este Andreia, cea din liceu. Luciana, cea de acum, este ceva mai practică. Încă mai are prostul obicei de a amâna lucrurile, dar e mai promtă, mai hotărâtă. Nu mai are chef de moaţe. Lucianei nu-i este atât de frică cum îi era Andreiei de nou. Luciana explorează Bucureştiul, şi îşi cultivă pasiunile. Luciana vrea la suprafaţă. Iar eu, fluturele de cerneală, sunt datoare să o las să zboare, să îi dau aripi, să nu o discriminez. Să am grijă că se desfăşoară, aşa cum făcea până acum Andreia.
Luciana vrea tunsă scurt. Îi place să simtă vântul pe gatul ei superlung, ca de girafă, vezi Doamne, cu care nu îi este ruşine. Îi place bretonul lung, ţepii bătuţi de adiere şi părul uşor nepieptenat dimineaţa.
Şi cine-s eu să îi refuz toate astea? Cine?

Iert!

Există oameni care se supără şi apoi uită imediat. Există oameni care nici măcar nu pun la suflet. Există oameni care suportă o vreme, dar apoi, când picătura umple paharul, se detaşează de tot.
Aş vrea cu toată inima să fac parte din ultima categorie. Să detaşez fără mă doară uscăturile vieţii mele.
O vreme, credeam că pot face asta.
Dar nu! Eu, când mă supăr, nici măcar nu se vede. Ard mocnit, păstrez amarul în mine. Rar mă exteriorizez, şi atunci o fac pentru că nu prea există implicare emoţională şi simt nevoia să dau din picioare ca un copil răsfăţat.
Rănile mele se adâncesc mereu, încet şi dureros. Mă consum, pun la suflet. Şi, intr-o bună zi, te trezeşti că nu-ţi vorbesc, nu te mai văd pe stradă. După o vreme, încep să mă vindec. Uşor şi sigur, însă cu cicatrici urâte.
Odată ce durerea a trecut, mă apropii, cu prudenţă, de cel de la care a pornit-o.
Şi iert.
Iert, pentru că nu îmi place să port pică. Iert, pentru că dacă nu o fac, îmi simt sufletul otrăvit, iar cicatricile se retransformă în răni, iar rănile se infectează. Ustură, mă chinuie, nu mă lasă să dorm nopţile, nu mă lasă să îmi uit durerea. Mă umplu de ură şi de remuşcări. Văd persoana care m-a doborât prin geamurile autobuzelor, pe stradă, în zâmbetul vreunui trecător sau în reflexia fantomatică a vreunei uşi de la intrarea în cine ştie ce magazin. Încep să am remuşcări, să mă gândesc că ne-am certat din vina mea. Mă învinovăţesc, şi mă doare, şi durerea e paralizantă. Îmi acaperează gândurile, îmi dominează viaţa. Mă torturez singură, gândindu-mă că am suferit destul, că trebuie să uit.
Aşa că iert, luând asupra mea adesea şi vina celuilalt.
Partea bună? Am puterea de a ierta. E mereu, acolo, în mine, specială, aşteaptând să iasă la suprafaţă. Dacă cei care m-au rănit au conştiinţă, înţeleg că au greşit şi ceva în ei vibrează, şi sună clopoţelul să prevină alte abateri.
Partea proastă? Pot fi luată de fraieră. Un singur indiciu că „aia nu pune la suflet” şi aruncătorii de săgeţi otrăvite intră cu bocancii în viaţa şi sufletul meu.
Prefer totuşi să văd partea plină a paharului, pentru că oamenii merită uneori iertaţi. Şi prefer să regret că am iertat şi s-a profitat de iertarea mea la modul negativ, decât să risc să port pică şi să urăsc pe cineva care ştie că a greşit şi aşteaptă un semn sau pe cineva care poate nici nu ştie că a greşit.

Iarna de altădată...

Linişte, iarnă, vise plăcute....

Fulgi de zăpadă ce se desprind uşoooor de văzduh, coboară pe umerii tăi. Frigul s-a mai îmblânzit, şi păşesc pe zăpada care scârţâie moale, şi-mi aminteşte de Crăciun.

Cu ochii minţii, rememorez iernile de odinioară.

În Motru, parcă nu era chiar aşa polei...

Eram prin curtea şcolii, ridicam faţa să simt fulgii topindu-se rece pe obrajii mei înfierbântaţi. Adoram să agăţ gardul scolii, pe atunci o plasă de sârmă, cu degetele, şi să îl scutur de zăpadă. Eram scundă (nu că la 1.60 m de acum aş fi tare înaltă) iar albeaţa mi se scutura adesea pe creştet.

Ninsorile păreau rupte din basme atunci. Eram copil. Totul era mult mai frumos, mai roz...

Erau ierni în care găseam cadourile pitite prin şifonier, şi mă duceam la mama cu obrajii arzând de fericire că la mine Moşu venise mai devreme dar nu ştiuse unde să lase darurile.

Câţiva ani mai târziu au venit serile în care mă întorceam cu tine de la şcoală, ne băteam cu bugări, ne trânteam în zăpadă şi scuturam una peste cealaltă copacii îngreunaţi de iarnă...

Bradul împodobit, musai în ajun....metoda bunicii de a prinde bomboanele cu aţă, Sultana Napolitana echilibrată pe crengi, rămurele de cetină şi vâsc lipite cu grijă acolo unde o durea mai tare pe mama...

Şi apoi, primăvara, ghioceii ieftini de la colţ de stradă, primul mărţişor primit de la colegul de bancă (nu uit Vali, era un Tweety...aşa-i că uitasei?). Motrul curgând ca un bătrânel care îşi revine din răceală şi răsuflă uşurat...Toporaşii de pe deal...”Pe dealul” care, în funcţie de vorbitor, poate fi cam orice pădurice din jurul oraşului nostru micuţ...Pământul de flori pe care îl adunam cu greu şi nu ajungea niciodată acasă fiindca era greu...

De ce nu mai tresar şi acum de fericire la fiecare ninsoare nu ştiu...Poate din cauza poleiului. M-am oprit zilele trecute din drum şi mi-am dat seama că vremea nu e chiar aşa gri...Doar frigul e chiar atât de deprimant cum îl văd eu. Ninsoarea e adorabilă, e calmă, e liniştoare...

Şi cu toate astea, vreau mai multă căldură, vreau să port haine vaporoase, să plouă, să simt vântul fără să lăcrimez...

Uffff!!! Dar lasă că vine ea şi vara!

Ok...nu e nasol doar poleiul, sunt urâte de tot şi căzăturile alea fiiiix în fund care îţi scutură toate organele! Ca să nu mai zic cât mergi oblic după!

Vreau să fie varăăăă!!!

Ninge.....Iaaaaaarrr.....Încet şi liniştit. Îmi place când ninge în Buc. Se mai înmoaie frigul...Ce nu suport e patinuarul care ne aşteaptă! Mă ia cu tremurat numai când mă gândesc!
Mie mi-e dor să fie vară...să mă plimb pe străzi fără să mă bage nimeni în seamă....Să intru în parc, şi să se pună ploaia...
Vreau să mă plimb iar, în timp ce lumea, speriată de stropi, aleargă, şi să simt hainele cum se lipesc de mine umed şi răcoros...Să aud vântul cum bate lin, cum îmi tremură corpul de la răcoarea bruscă...
Mi-e dor să-mi târăsc picioarele prin bălţi încălzite de asfaltul fierbinte, să privesc prin ochelarii înceţoşaţi de ploaie...
Vreau să fie iar cald....Nu mai vreau să mă îmbrac cu 3 traturi de haine, să mă doară braţele dacă vorbesc la telefon cu haina pe mine, să port colanţi şi plovere pe gât...Vreau vânturi calde, soare, moleşeala....

Habar nu ai de ce esti in stare!