Iert!

Există oameni care se supără şi apoi uită imediat. Există oameni care nici măcar nu pun la suflet. Există oameni care suportă o vreme, dar apoi, când picătura umple paharul, se detaşează de tot.
Aş vrea cu toată inima să fac parte din ultima categorie. Să detaşez fără mă doară uscăturile vieţii mele.
O vreme, credeam că pot face asta.
Dar nu! Eu, când mă supăr, nici măcar nu se vede. Ard mocnit, păstrez amarul în mine. Rar mă exteriorizez, şi atunci o fac pentru că nu prea există implicare emoţională şi simt nevoia să dau din picioare ca un copil răsfăţat.
Rănile mele se adâncesc mereu, încet şi dureros. Mă consum, pun la suflet. Şi, intr-o bună zi, te trezeşti că nu-ţi vorbesc, nu te mai văd pe stradă. După o vreme, încep să mă vindec. Uşor şi sigur, însă cu cicatrici urâte.
Odată ce durerea a trecut, mă apropii, cu prudenţă, de cel de la care a pornit-o.
Şi iert.
Iert, pentru că nu îmi place să port pică. Iert, pentru că dacă nu o fac, îmi simt sufletul otrăvit, iar cicatricile se retransformă în răni, iar rănile se infectează. Ustură, mă chinuie, nu mă lasă să dorm nopţile, nu mă lasă să îmi uit durerea. Mă umplu de ură şi de remuşcări. Văd persoana care m-a doborât prin geamurile autobuzelor, pe stradă, în zâmbetul vreunui trecător sau în reflexia fantomatică a vreunei uşi de la intrarea în cine ştie ce magazin. Încep să am remuşcări, să mă gândesc că ne-am certat din vina mea. Mă învinovăţesc, şi mă doare, şi durerea e paralizantă. Îmi acaperează gândurile, îmi dominează viaţa. Mă torturez singură, gândindu-mă că am suferit destul, că trebuie să uit.
Aşa că iert, luând asupra mea adesea şi vina celuilalt.
Partea bună? Am puterea de a ierta. E mereu, acolo, în mine, specială, aşteaptând să iasă la suprafaţă. Dacă cei care m-au rănit au conştiinţă, înţeleg că au greşit şi ceva în ei vibrează, şi sună clopoţelul să prevină alte abateri.
Partea proastă? Pot fi luată de fraieră. Un singur indiciu că „aia nu pune la suflet” şi aruncătorii de săgeţi otrăvite intră cu bocancii în viaţa şi sufletul meu.
Prefer totuşi să văd partea plină a paharului, pentru că oamenii merită uneori iertaţi. Şi prefer să regret că am iertat şi s-a profitat de iertarea mea la modul negativ, decât să risc să port pică şi să urăsc pe cineva care ştie că a greşit şi aşteaptă un semn sau pe cineva care poate nici nu ştie că a greşit.