Am văzut iluzionistul zilele trecute. Nu pentru că aş fi vrut, ci pentru că se uitau colegele de cameră. Şi a meritat fiecare clipă. Filmul te acaparează de la prima secundă, prin confuzia creată de comisar şi scena arestării lui Eisenhower Magicianul. Mintea ti-o ia razna, mai ales că ai văzut reclamele cu spada aia lungă şi cineva în roşu. Şi te întrebi: „Oare în reclamă o omoară?” „De aia l-o aresta?” „Dar ăla cu uniformă cine e, şeful bărbosului?”
Actorii din film sunt aleşi cum nu se putea mai bine. Eşti tras pur şi simplu în atmosfera filmului. Te întrebi cum a făcut faza cu portocalul, şi vrei un medalion ca cel al lui Sophie. Încerci să îţi dai seama dacă magicianul chiar vorbea cu morţii sau cum a provocat efectul Excalibur asupra sabiei prinţului. Şi nălucile apărute când a reîntâlnit-o pe fată, de unde or fi apărut? Au fost aievea sau era doar o şmecherie? La urma urmei, Magicianul spune că oglinzile sunt doar o modalitate de a face numărul. Deci nu erau oglinzi.
Şi apoi vine la final, limpezirea misterelor. Imaginea rotindu-se haotic în jurul comisarului care are revelaţii te face să te simţi acolo. Să simţi adrenalina dată de isteţimea protagoniştilor, bucuria provocată de....Da` nu mai bine vă uitaţi voi la film?
Şi totuşi...Fantoma! Cum a făcut fantoma? Era reală? Haaa??? Voi v-aţi prins?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu