Egocentrism... frică

Aproape s-a dus sesiunea...Mai am cam o săptămână...Un examen mâine, unul luni și altul jooooi...Și sâmbăta viitoare plec acasă...

Ce mă întristează este că nu mă pot concentra mereu așa cum aș vrea. Nu îmi e mereu mintea acolo unde trebuie. Trec printr-o minidepresie de sesiune, și nu prea o pot controla, oricât m-aș chinui. Nici nu le-am mai spus alor mei...

Mă simt când singură, când suprasolicitată de atenția celorlalți. Mă tem ca nu cumva toate astea să ajungă să se reflecte asupra lor. Sau, mai rău, să dau pe dinafară. Îmi este teamă și să spun când mă deranjează ceva, ca nu cumva o parte din neliniștile mele să se strecoare în voce și totul să pară mai accentuat decât este.

Am intrat când am început faculta pe drumul ăsta fără întoarcere numit ”viață pe cont propriu”. Bine...oarecum viață pe cont propriu. Că nu sunt chiar independentă. Dar am început să mă schimb. Studenții știu ce spun. Fata timidă din mine pleacă încet încet, iar eu nu vreau sa plece. Sau cel puțin nu de tot. Nu-mi mai este așa teamă ca pe vremuri să spun lucrurilor pe nume. Nu știu dacă asta este bine sau rău.

Și mai este ceva ce nu înțeleg...nu pot să înțeleg de ce nu îi cred pe ceilalți când spun că și ei s-au schimbat. Sunt mega-egoistă din punctul ăsta de vedere și nu înțeleg de ce. Nu vorbesc de oameni proști care spun că s-au schimbat. Vorbesc de oameni pe care îi stiu de o viață. Oameni care poate aș fi vrut să fie mai demult așa cum sunt acum. Dar apoi....nici eu nu eram așa cum mă vroiau ei. Poate îmi este greu să cred pentru că nu vreau să accept schimbarea. Sunt așa cum am vrut înainte să fie. Și când în sfârșit sunt așa cum i-am visat mereu, fără ca eu să le fi cerut asta, îmi day seama că m-am săturat să aștept.

Oare să fie egoism? Sau e teama că de fapt nu pot face față dorințelor mele?

The Chronicles of Narnia : Prince Caspian De la carte la film.

Cronicile din Narnia au început să mă pasioneze în urmă cu vreo 2 ani, când am văzut la TV ” Leul, vrăjitoarea și dulapul”. Fiind pasionată de basme și legende, s-au dovedit a fi poarta perfectă spre o lume la care de obicei visează doar copii. O lume în care animalele vorbesc, faunii au maniere impecabile iar centaurii sunt cavaleri în slujba Leului rege Aslan. O lume pe care o descoperea Lucy Pevensie, și apoi frații ei, prin intermediul unui dulap.
Am văzut apoi Prințul Caspian. Este muuuuult mai bun decât primul film. Andrew Adamson s-a autodepășit, cred eu. Efectele speciale sunt atât de credibile tocmai pentru că sunt pe bune. Platoul de filmare a fost plin de explozii și bătălii. Centaurii și minotaurii au fost de fapt oameni cu bucațele de blană lipite pe ei.
Și am apucat să citesc și cartea....
Am fost oarecum dezamăgită să văd că lipsesc scene din carte în ecranizare, și că de fapt nu a fost nici o bătălie la castel. M-a uimit însă felul în care sunt recupate informațiile din carte. Nu se pirde nimic. Nici la personaje. Diferă doar modul în care sunt expuse.
De aia vi le recomand cu căldură pe amândouă. O să cunoașteți în carte un Trumpkin încă mai haios și mai loial decât cel din film. Un profesor Cornelius mai activ și un Trufflehunter nespus de înțelept.
Asta dincolo de farmecul pe care îl presară C. S. Lewis peste toate. Felul său de a descrie senzațiile trăite de personaje te face să ajungi în Narnia, și acolo să uiți să respiri de la intensitatea emoțiior.
Aștept părerile amatorilor.
Pupici!


* Nu am vrut să povestesc nici filmul nici cartea. Am niscaiva cititori care pierd interesul pentru o anumită carte dacă au prea multe detalii.

Dorian Gray

Am văzut aseară, dupa așteptari ”seculare” ce au durat vreo 3 luni,Dorian Gray. Super poveste spune cartea care a inspirat filmul. Nu vă așteptați însă ca acesta din urmă să fie fidel in totalitate operei lui Wilde.
Sincer, am vrut să îl văd mai mult datorita actorilor din rolurile principale. Ben Barnes, alias Dorian, este unul din actorii mei preferați. L-a făcut pe prințul Caspian de neuitat, și pe John Withtaker (Easy virtue) cuceritor. Dar parcă nu este felia lui genul ăsta de rol. Devine credibil abia după faza coruperii lui Dorian, și parcă nici atunci în totalitate. E admirabil totuși ca poate și altceva în afară de personaje pozitive.
Colin Firth, adica Henry Wotton, m-a făcut să-mi doresc să văd filmul din clipa în care am aflat că îl va juca pe nepăsătorul englez. Pentru că este cam în toate filmele pe care le joacă tipul arogantului cu umor fin, înțepător.
Pe Ben Chaplin, cel ce dă viață lui Basil Hallward, l-am văzut doar in Seahorse. Încă nu mi-am făcut o părere.
Rachel Hurt Wood, Sibyl Vane, a fost Wendy, într-una din ecranizările Peter Pan. I se potrivesc mănușă rolurile de inocentă.
Despre film nu sunt foarte multe de zis. Nu e tocmai genul de film pe care să vrei să îl revezi. Henry Wotton te face totuși să nu îți pierzi timpul. Mă așteptam totuși la mai multe după ce am văzut trailerul.
Să îmi lăsați și mie o părere dacă vedeți ecranizarea.

Parte de carte.

Pe asta o am de la Terra. Ete că am reușit să o fac chiar azi.


1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Nu îmi place să îndoi pagina. Folosesc drept semn de carte cam orice îmi pică în mână. De obicei bucățele de post-it cu care mă joc în timp ce citesc.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Nu am primit. Dar intenționez să îmi fac una cadou singură.

3. Citiţi în baie?

Da. Dar nu cărți. Reviste.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Da. Și nu am terminat-o . A rămas la gând.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Ei...ce pot să zic? Oamenii sunt bine intenționați. Dar dacă vrei o carte ți-o iei și fără colecțiile astea.

6. Care este cartea preferată?

Nu prea am una. Obișnuiam să citesc Coelho. Între timp am mai crescut și mi-am schimbat preferințele. Nu am găsit încă o carte în care să mă pierd cu totul, așa cum sunt acum. Poate mă voi pierde in a mea. :P

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Nu. Am fragmente pe care mai arunc ochii din când în când.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred că aș spune ceva. Cred că m-aș mulțumi să îi privesc.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da. Mama știe. Cam ea e ”victima” de obicei.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Nu știu. Chiar nu am idee.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Urăsc lectura obligatorie. Cred că nu ar trebui să eexiste așa ceva.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Când citesc ceva ce mă prinde, pot să îmi bată tobe la ureche și nu ma deranjează. E unul din avantajele de a avea un frate mai mic.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Am încercat. Fără succes.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Ambele.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Relaxareeeeee!!

Cine mai vrea leapșa, să o ia d-aci.

Sherlock Holmes

Am fost, datorită dragei mele colege care s-a gândit brusc să se relaxeze, la cinema în Vitan. Și am văzut Sherlock Holmes...Acuma, nu am văzut eu prea multe cu filme cu domnul ca personaj principal, dar ăsta sigur e preferatul meu. Detectivul nu mai este un domn impecabil. Este un om cu toate cele bune și cele rele. Un englez căruia nu-i este teamă să se murdărească, să bea, să se bată, care este dezordonat și care face experimente pe câinele prietenului său, Watson.
Un Watson la fel de poznaș, plictisit de boacănele partenerului, care dorește să își întemeieze o familie și care totuși nu poate trăi fără adrenalina pe care i-o oferă viața alături de celebrul detectiv.
Ce mi-a plăcut foarte mult la film : umorul. Sherlock și Watson posedă cu vârf și îndesat arta de a scăpa mici ironii, remarci subtile ce te fac să ridici ușor colturile gurii când îi urmărești ”scăpând” câte una. Acel umor tipic englezesc, relaxat, numai bun pentru ceaiul de la ora 5.
Cât despre actori....Robert Downey Jr. Nu este chiar tipul detectivului misterios, ceea ce poate il face și atât de plăcut și credibil ca Sherlock Holmes cel ștrengar. Iar Jude Law....nu cred că l-am văzut in vreun rol care să i se potrivească atât de bine. Se contopește perfect cu imaginea doctorului ce încearcă să își țină prietenul cu picioarele pe pământ în timp ce îi face jocul. L-am văzut, ce-i drept, pe Law numai în ”Capitain Sky and the world of tomorrow”( dacă vă omoară plictiseala, dați-i o mână de ajutor, că orice e mai bine decât filmul ăsta).
Vă las o mostră de Sherlock.

"Stop" sau "Hai mai repede"?

Nu pot să cred că a trecut atật de mult timp fără să scriu. Și nu-mi vine să cred nici că e presesiune și am dat deja două colocvii. Totul a început să se miște mult mai repede. Încerc să prind ritmul, să încep și eu să mă mișc. Vreau să încerc și eu să alerg. Dar este numai ceva ce vreau. Nu este ceva ce îmi doresc. Nu simt nevoia să fac asta.

Simt nevoia să mă opresc, să trag adânc aer în piept, să analizez mișcarea și să îmi dau seama în ce parte trebuie să o iau. Să înghet poza pentru o secundă. Să îi văd culorile. Să le admir poate. Sunt unde trebuie în ea. Știu și simt asta. Dar încotro de acum?
Problema în toată deruta asta este că nici măcar nu pot să mă opresc. Mintea, nenorocita de abstractitate pe care lumea o numește rațiune, îmi spune să țin pasul. Că nu pot să mă opresc. Îmi spune să alerg în continuare. Suprimă setea acută de libertate, de aer.

Rațiunea și sufletul se ciocnesc iar. Și depinde numai de mine să decid cine va câștiga. Aici vine și greul. Să fac ce este mai comod, și să o aleg pe prima? Să urmez a doua variantă și să risc să nu mai țin pasul?

timpul

Am lipsit ceva timp, asa-i? Calculatorul din camera este pe butuci. Asa ca acum scriu de la o prietena, al carei calculator nu stie ce-s alea diacritice, deci eu scriu cu punct si virgula, sterg si scriu din nou.

In fine... Ma gandeam zilele astea la cum trece timpul, cum ne prinde in el desi este atat de fluid.

Stramosii nostri credeau ca stam cu spatele la viitor si cu fata spre trecut. Este oarecum logic. Ne cunoastem trecutul, dar nu si viiitorul.

Noi, oamenii din ziua de azi, stam cu fata spre viitor si cu spatele la trecut. Doar ne indreptam spre viitor, nu?

Ei bine, din pacate nu ne uitam mereu spre viitor. Sau, mai rau, nu traim prezentul. Ne lasam prinsi de trecut, de amintiri, de regrete, ne apropiem de cei ce au trait candva agatandu-ne de singurele momente pe care le stim deja : cele ce au fost. Sunt mai stabile: stim ce am facut si care au fost consecintele. Viitorul in schimb e plin de surprize. Surprize care nu vor fi mereu placute. Surprize care pe unii ii sperie. De ce sa te gandesti la ce urmeaza, cand ceea ce a fost e asa de placut?

Exista, bineinteles, si cealalta extrema : oamenii de viitor. Muncesc acum, sa aiba maine. Zambesc azi sefului, pentru ca maine sa fie bine vazuti.

Eu am tendinta sa trec de la o stare la alta. Si cred ca totusi ar trebui sa fim mai spontani. Sa facem ceva acum, pentru ca ne face placere. Ziua de maine nici macar nu exista. O vedeti?

Trebuie, desigur, sa avem grija, sa fim prudenti, cumpatati. Dar de aici pana a uita sa mai revenim si la realitate....e ceva!

Voi unde va traiti prezentul? In trecut sau in viitor?

Imaginează-ţi primăvara

Singură...tristă din nou. Parcă te-ai mai obişnuit cu lumea în jurul tău, parcă ţi-a mai trecut din melancolie.

Şi totuşi acum te-a ajuns singurătatea din urmă. Afară, natura îţi însoţeşte trăirile, mai ceva ca într-o poezie de Eminescu. Cerul e gri. E foarte frig.  Frig şi atât. Nu plouă, să spele toată mizeria asta, nu ninge, să o acopere. E toamnă. O toamnă crudă, neiertătoare, prea rece pentru gusturile tale. O toamnă gri, aprope plumburie. Una care işi lasă toată greutatea pe tine. Simţi, nu? Te sufocă...nu mai poţi să faci nimic. Nu poţi să respiri măcar. Nu te lasă pesimismul ce vine cu toate astea.

Ştii ce? Imaginează-ţi primavara!

Imaginează-ţi cenuşiul devenind roz luminos, frigul îndulcindu-se. Imaginează-ţi cum pe crengile ce-ţi inţeapă inima cresc flori, şi cum izvoarele amorţite prind glas. Imaginează-ţi păsări. De care vrei tu! Şi ghiocei,  bujori, narcise, lalele, toporaşi! Amestecă toate astea cm vrei tu! dar nu lăsa toamna să-ţi îngheţe inima! Nu toamna asta gri din inima ta! Păstreaz-o pe cea de afară.

Şi lasă înăuntru primăvara.

Gânduri rătăcite! Pe unde or fi...

  Nu pot să cred că deja a trecut o lună din anul 2 de facultă. Ce fac eu după o lună? Lucrez la o bucăţică de traducere pe care am să o predau abia pe 15,  îmi aştept rândul la căutarea termenilor de statică şi....îmi sucesc genunchii pe linia lui 16. Mă şi văd povestind : "-Ce ai făcut de şchiopătezi?" 
"-O mică entorsă la genunchi."
"-Vaaaai!! Cum? Ce ai făcut?"
"-Mergeam"
Numai eu sesizez nuanţa de om tălâmb care planează asupra mea? Sau o mirosiţi şi voi? Staţi calmi, am fost la medic, cel din campus, şi zice că ar trebui să-mi revin în câteva zile.
Treaba e că odată cu echilibrul, mi-am cam pierdut şi inspiraţia. Bine că nu mi-a dispărut hazul, că se speriau fetele şi mă duceau la balamuc. Acolo să vezi veselie! în fine, nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng. Doare puţin ce-i drept. Şi merg de parcă aş avea un par înfipt în.....nas, dar nu mă văd vindecată dacă mă apuc să dau apă la şoricei. Cred că m-aş îmbolnăvi mai tare, de la bătăile Elfei când o vedea rozătorii plutind.
Una peste alta, ideea este că am chef să scriu, dar nu ştiu despre ce am chef să scriu. Să fie o inspiraţie nebună croindu-şi drum spre suprafaţă, sau pur şi simplu o latură de piţi pe care nu ştiam că o am?

Până dincolo şi înapoi

De când se ştie, omului îi este frică de moarte. În încercarea disperată de a se pune la adăfost de inevitabilul fenomen, rasa umană a căutat scăpări. A căutat lucruri care să îl ferească de moarte. Astfel, noi, oamenii, am ajuns la ideea că există viaţă după moarte. Viaţă în rai sau în iad. Unde ajungi depinde, zice-se, de cât de corect eşti în viaţa "pământeană". Unele culturi, chiar mai optimiste ca a noastră, au dezvoltat ideea că nu suntem decât simpli călători prin vieţi. Trăim o viaţă, şi apoi alta, şi alta, şi alta.

În fine, nu sunt eu cine ştie ce filosoafă. Ideea este, în principal, că există viaţă după moarte. Ni se spune să ne purtăm frumos, şi să ne controlăm pornirile, ca să ajungem în rai. În fine, eu nu am fost pe acolo, aşa că nu vă garantez că există viaţă şi dincolo de coşciug. Cred că ar trebui să ne trăim viaţa fără teama de moarte. Oricum vom muri la un moment dat. Aflăm atunci ce este dincolo de acest fenomen, dacă într-adevăr există ceva. Până atunci, ar trebui să avem grijă ca atunci când vine momentul, să nu ne uităm în urmă cu dor şi jale, visând la sute de lucruri pe care am fi dorit să le facem. Este adevărat, nu ne permitem să realizăm unele visuri. dar ar fi păcat să nu le materializăm şi pe cele care nu depind de noi, din teama de eşec, sau mai ştiu eu ce.

Moartea este, cu adevărat un prag. Nu ştiu spre ce. Eu mi-am imaginat că poate fi pragul spre fericire sau regrete eterne. Sper că va fi fericire pentru cei mai mulţi.

Până atunci, o întrebare : dacă lumea asta, cea în care trăim, este lumea cealaltă? Ce facem atunci?

 Vă pupăcesc! Noapte bună!