Acasă. Aaaacasă? Acaaaaaasă!!!!ACASĂ!

Acasă este acolo unde îţi este inima. Am ajuns unde ar trebui să îmi fie inima alatăieri. Şi încep să duc dorul căminului. Pentru mine, acasă este acolo unde ştiu cu precizia unui ceas elveţian unde este fiecare lucruşor. Îmi dă un sentiment de siguranţă chestia asta. Îmi place să fiu întrebată unde este un lucru şi să răspund pe loc.
"Acasă la mine" însă, farfuria mea preferată e mereu altundeva, masa pare să se mute şi ea prin bucătărie, dulapul mi-a fost invadat de mărunţişurile celorlalţi şi aflu când mi-e lumea mai dragă că s-a ars becul, nu mai este şampon sau că trebuie reaparată cine ştie ce sculă. În camera de cămin, deşi nu fac cine ştie ce curăţenie, stau cu inima în piuneze când pâlpâie becul sau frigiderul studenţesc face figuri, aerisesc camera, dezinfectez câte ceva pe modul şi încerc să controlez înmulţirea gândăceilor.
Aici apartamentul, deşi are numai două camere, este uneori prea mare. Uneori mi se pare aiurea să trec de atâtea uşi ca să ajung la baie sau bucătărie. Uneori ard mâncarea, pentru că plita din cămin e mult mai înceată.
Acum sunt în apartamentul unde locuieşte familia mea. Aştept să ajung acasă, la Bucureşti, săptămâna viitoare.
Unde este acasă pentru voi?

Le scaphandre et le papillon

Am remarcat pe raftul unui magazin, în urmă cu vreo două săptămâni, cartea "Scafandrul şi fluturele" a lui Jean-Dominique Bauby. Pe coperta interioară, povestea cărtii, cam aşa : "Născut în 1952 in Franţa, tată a doi copii, jurnalist, Jean-Dominique Bauby a fost redactor-şef al revistei "Elle".

Pe 8 decembrie 1995, Jean-Dominique Bauby are un accident vascular care îl aruncă într-o comă profundă, din care iese cu toate functiile motrice distruse. "

O să îmi cumpăr cartea când am să o găsesc în franceză.

Între timp, am văzut filmul. Merită fiecare minut. Acţiunea este văzută aproape în totalitate din perspectiva protagonistului : trezirea după accident, clipele confuze în care îşi dă seama că nu poate să se mişte.

Realizează că din Jean-Do (aşa îi spuneau prietenii) mai rămăsăseră doar imaginaţia, amintirile şi abilitatea de a mişca pleoapa stângă. Cum avea un contract cu o editură, pentru a publica o carte ce urma a fi scrisă, decide să nu îşi mai plângă de milă şi să treacă la treabă.

Vă las pe voi să descoperiţi detaliile.

Dă de gândit povestea. În timp ce unii încearcă să se sinucidă, oameni ca Jean-Dominique Bauby îşi trăiesc viaţa până la ultima...clipire!

Aştept părerile voastre despre asta.

Sătulă...

Joi seara....Seara ultimului examen...Ar fi trebuit să plec de azi, dar deh! Am darul adormirii....am uitat de adeverința pentru medicul de familie. Și dacă tot am rămas, m-am apucat de curățenie...M-am apucat numai....Acum stau puțin....Mă uit în jur și-mi dau seama că faptul că am rămas nu e doar obligația circumstanțelor. Am nevoie de curățenia asta.

Am nevoie să mă curăț și eu o dată cu camera. Nu mai plouă afară, ca astă toamnă, să cadă apa și să cadă cu ea și gândurile negre. Nici nu mai ninge măcar. Nu mă mai pot lăsa hipnotizată de fulgi.

Pot numai să fac curat în cameră. Și să sper că o se curețe și gândurile odată cu camera. Și să stau apoi și să admir ce am făcut.

Deocamdată stau. Mă holbez în jur. Pur și simplu. În mintea mea, nimic. Îmi dau seama că sunt câteva chestii de care m-am săturat. Și simt nevoia să le înșir.



Așa deci...să vedem....M-am săturat de :

1 nopțile în care nu pot să dorm

2 diminețile în care mă trezesc prea devreme după ce nu am dormit toată noaptea

3 „prietenii” care se așteaptă să îi ascult când au chef de pălăvrăgeală și dau bir cu fugiții când am nevoie de ei și de cei care „au examene” când vreau să ieșim pentru ca atunci când vor ei la un suc să creadă că mint

4 starea de cap gol pe care mi-o dă sesiunea

5 prietenii (și aici nu mai vorbesc la figurat) care mă bat la cap să îmi fac iubit, că, citez, „trece tinerețea pe lângă mine”



Acum aștept ziua de mâine. Să ajung acasă, la globul meu cu sclipici și la clepsidra EI. Să-mi ling zgârieturile și să îmi revin liniștită lângă ele.



Voi de ce v-ați săturat?

Egocentrism... frică

Aproape s-a dus sesiunea...Mai am cam o săptămână...Un examen mâine, unul luni și altul jooooi...Și sâmbăta viitoare plec acasă...

Ce mă întristează este că nu mă pot concentra mereu așa cum aș vrea. Nu îmi e mereu mintea acolo unde trebuie. Trec printr-o minidepresie de sesiune, și nu prea o pot controla, oricât m-aș chinui. Nici nu le-am mai spus alor mei...

Mă simt când singură, când suprasolicitată de atenția celorlalți. Mă tem ca nu cumva toate astea să ajungă să se reflecte asupra lor. Sau, mai rău, să dau pe dinafară. Îmi este teamă și să spun când mă deranjează ceva, ca nu cumva o parte din neliniștile mele să se strecoare în voce și totul să pară mai accentuat decât este.

Am intrat când am început faculta pe drumul ăsta fără întoarcere numit ”viață pe cont propriu”. Bine...oarecum viață pe cont propriu. Că nu sunt chiar independentă. Dar am început să mă schimb. Studenții știu ce spun. Fata timidă din mine pleacă încet încet, iar eu nu vreau sa plece. Sau cel puțin nu de tot. Nu-mi mai este așa teamă ca pe vremuri să spun lucrurilor pe nume. Nu știu dacă asta este bine sau rău.

Și mai este ceva ce nu înțeleg...nu pot să înțeleg de ce nu îi cred pe ceilalți când spun că și ei s-au schimbat. Sunt mega-egoistă din punctul ăsta de vedere și nu înțeleg de ce. Nu vorbesc de oameni proști care spun că s-au schimbat. Vorbesc de oameni pe care îi stiu de o viață. Oameni care poate aș fi vrut să fie mai demult așa cum sunt acum. Dar apoi....nici eu nu eram așa cum mă vroiau ei. Poate îmi este greu să cred pentru că nu vreau să accept schimbarea. Sunt așa cum am vrut înainte să fie. Și când în sfârșit sunt așa cum i-am visat mereu, fără ca eu să le fi cerut asta, îmi day seama că m-am săturat să aștept.

Oare să fie egoism? Sau e teama că de fapt nu pot face față dorințelor mele?

The Chronicles of Narnia : Prince Caspian De la carte la film.

Cronicile din Narnia au început să mă pasioneze în urmă cu vreo 2 ani, când am văzut la TV ” Leul, vrăjitoarea și dulapul”. Fiind pasionată de basme și legende, s-au dovedit a fi poarta perfectă spre o lume la care de obicei visează doar copii. O lume în care animalele vorbesc, faunii au maniere impecabile iar centaurii sunt cavaleri în slujba Leului rege Aslan. O lume pe care o descoperea Lucy Pevensie, și apoi frații ei, prin intermediul unui dulap.
Am văzut apoi Prințul Caspian. Este muuuuult mai bun decât primul film. Andrew Adamson s-a autodepășit, cred eu. Efectele speciale sunt atât de credibile tocmai pentru că sunt pe bune. Platoul de filmare a fost plin de explozii și bătălii. Centaurii și minotaurii au fost de fapt oameni cu bucațele de blană lipite pe ei.
Și am apucat să citesc și cartea....
Am fost oarecum dezamăgită să văd că lipsesc scene din carte în ecranizare, și că de fapt nu a fost nici o bătălie la castel. M-a uimit însă felul în care sunt recupate informațiile din carte. Nu se pirde nimic. Nici la personaje. Diferă doar modul în care sunt expuse.
De aia vi le recomand cu căldură pe amândouă. O să cunoașteți în carte un Trumpkin încă mai haios și mai loial decât cel din film. Un profesor Cornelius mai activ și un Trufflehunter nespus de înțelept.
Asta dincolo de farmecul pe care îl presară C. S. Lewis peste toate. Felul său de a descrie senzațiile trăite de personaje te face să ajungi în Narnia, și acolo să uiți să respiri de la intensitatea emoțiior.
Aștept părerile amatorilor.
Pupici!


* Nu am vrut să povestesc nici filmul nici cartea. Am niscaiva cititori care pierd interesul pentru o anumită carte dacă au prea multe detalii.

Dorian Gray

Am văzut aseară, dupa așteptari ”seculare” ce au durat vreo 3 luni,Dorian Gray. Super poveste spune cartea care a inspirat filmul. Nu vă așteptați însă ca acesta din urmă să fie fidel in totalitate operei lui Wilde.
Sincer, am vrut să îl văd mai mult datorita actorilor din rolurile principale. Ben Barnes, alias Dorian, este unul din actorii mei preferați. L-a făcut pe prințul Caspian de neuitat, și pe John Withtaker (Easy virtue) cuceritor. Dar parcă nu este felia lui genul ăsta de rol. Devine credibil abia după faza coruperii lui Dorian, și parcă nici atunci în totalitate. E admirabil totuși ca poate și altceva în afară de personaje pozitive.
Colin Firth, adica Henry Wotton, m-a făcut să-mi doresc să văd filmul din clipa în care am aflat că îl va juca pe nepăsătorul englez. Pentru că este cam în toate filmele pe care le joacă tipul arogantului cu umor fin, înțepător.
Pe Ben Chaplin, cel ce dă viață lui Basil Hallward, l-am văzut doar in Seahorse. Încă nu mi-am făcut o părere.
Rachel Hurt Wood, Sibyl Vane, a fost Wendy, într-una din ecranizările Peter Pan. I se potrivesc mănușă rolurile de inocentă.
Despre film nu sunt foarte multe de zis. Nu e tocmai genul de film pe care să vrei să îl revezi. Henry Wotton te face totuși să nu îți pierzi timpul. Mă așteptam totuși la mai multe după ce am văzut trailerul.
Să îmi lăsați și mie o părere dacă vedeți ecranizarea.

Parte de carte.

Pe asta o am de la Terra. Ete că am reușit să o fac chiar azi.


1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Nu îmi place să îndoi pagina. Folosesc drept semn de carte cam orice îmi pică în mână. De obicei bucățele de post-it cu care mă joc în timp ce citesc.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Nu am primit. Dar intenționez să îmi fac una cadou singură.

3. Citiţi în baie?

Da. Dar nu cărți. Reviste.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Da. Și nu am terminat-o . A rămas la gând.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Ei...ce pot să zic? Oamenii sunt bine intenționați. Dar dacă vrei o carte ți-o iei și fără colecțiile astea.

6. Care este cartea preferată?

Nu prea am una. Obișnuiam să citesc Coelho. Între timp am mai crescut și mi-am schimbat preferințele. Nu am găsit încă o carte în care să mă pierd cu totul, așa cum sunt acum. Poate mă voi pierde in a mea. :P

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Nu. Am fragmente pe care mai arunc ochii din când în când.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu cred că aș spune ceva. Cred că m-aș mulțumi să îi privesc.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da. Mama știe. Cam ea e ”victima” de obicei.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Nu știu. Chiar nu am idee.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Urăsc lectura obligatorie. Cred că nu ar trebui să eexiste așa ceva.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Când citesc ceva ce mă prinde, pot să îmi bată tobe la ureche și nu ma deranjează. E unul din avantajele de a avea un frate mai mic.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Am încercat. Fără succes.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Ambele.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Relaxareeeeee!!

Cine mai vrea leapșa, să o ia d-aci.

Sherlock Holmes

Am fost, datorită dragei mele colege care s-a gândit brusc să se relaxeze, la cinema în Vitan. Și am văzut Sherlock Holmes...Acuma, nu am văzut eu prea multe cu filme cu domnul ca personaj principal, dar ăsta sigur e preferatul meu. Detectivul nu mai este un domn impecabil. Este un om cu toate cele bune și cele rele. Un englez căruia nu-i este teamă să se murdărească, să bea, să se bată, care este dezordonat și care face experimente pe câinele prietenului său, Watson.
Un Watson la fel de poznaș, plictisit de boacănele partenerului, care dorește să își întemeieze o familie și care totuși nu poate trăi fără adrenalina pe care i-o oferă viața alături de celebrul detectiv.
Ce mi-a plăcut foarte mult la film : umorul. Sherlock și Watson posedă cu vârf și îndesat arta de a scăpa mici ironii, remarci subtile ce te fac să ridici ușor colturile gurii când îi urmărești ”scăpând” câte una. Acel umor tipic englezesc, relaxat, numai bun pentru ceaiul de la ora 5.
Cât despre actori....Robert Downey Jr. Nu este chiar tipul detectivului misterios, ceea ce poate il face și atât de plăcut și credibil ca Sherlock Holmes cel ștrengar. Iar Jude Law....nu cred că l-am văzut in vreun rol care să i se potrivească atât de bine. Se contopește perfect cu imaginea doctorului ce încearcă să își țină prietenul cu picioarele pe pământ în timp ce îi face jocul. L-am văzut, ce-i drept, pe Law numai în ”Capitain Sky and the world of tomorrow”( dacă vă omoară plictiseala, dați-i o mână de ajutor, că orice e mai bine decât filmul ăsta).
Vă las o mostră de Sherlock.

"Stop" sau "Hai mai repede"?

Nu pot să cred că a trecut atật de mult timp fără să scriu. Și nu-mi vine să cred nici că e presesiune și am dat deja două colocvii. Totul a început să se miște mult mai repede. Încerc să prind ritmul, să încep și eu să mă mișc. Vreau să încerc și eu să alerg. Dar este numai ceva ce vreau. Nu este ceva ce îmi doresc. Nu simt nevoia să fac asta.

Simt nevoia să mă opresc, să trag adânc aer în piept, să analizez mișcarea și să îmi dau seama în ce parte trebuie să o iau. Să înghet poza pentru o secundă. Să îi văd culorile. Să le admir poate. Sunt unde trebuie în ea. Știu și simt asta. Dar încotro de acum?
Problema în toată deruta asta este că nici măcar nu pot să mă opresc. Mintea, nenorocita de abstractitate pe care lumea o numește rațiune, îmi spune să țin pasul. Că nu pot să mă opresc. Îmi spune să alerg în continuare. Suprimă setea acută de libertate, de aer.

Rațiunea și sufletul se ciocnesc iar. Și depinde numai de mine să decid cine va câștiga. Aici vine și greul. Să fac ce este mai comod, și să o aleg pe prima? Să urmez a doua variantă și să risc să nu mai țin pasul?

timpul

Am lipsit ceva timp, asa-i? Calculatorul din camera este pe butuci. Asa ca acum scriu de la o prietena, al carei calculator nu stie ce-s alea diacritice, deci eu scriu cu punct si virgula, sterg si scriu din nou.

In fine... Ma gandeam zilele astea la cum trece timpul, cum ne prinde in el desi este atat de fluid.

Stramosii nostri credeau ca stam cu spatele la viitor si cu fata spre trecut. Este oarecum logic. Ne cunoastem trecutul, dar nu si viiitorul.

Noi, oamenii din ziua de azi, stam cu fata spre viitor si cu spatele la trecut. Doar ne indreptam spre viitor, nu?

Ei bine, din pacate nu ne uitam mereu spre viitor. Sau, mai rau, nu traim prezentul. Ne lasam prinsi de trecut, de amintiri, de regrete, ne apropiem de cei ce au trait candva agatandu-ne de singurele momente pe care le stim deja : cele ce au fost. Sunt mai stabile: stim ce am facut si care au fost consecintele. Viitorul in schimb e plin de surprize. Surprize care nu vor fi mereu placute. Surprize care pe unii ii sperie. De ce sa te gandesti la ce urmeaza, cand ceea ce a fost e asa de placut?

Exista, bineinteles, si cealalta extrema : oamenii de viitor. Muncesc acum, sa aiba maine. Zambesc azi sefului, pentru ca maine sa fie bine vazuti.

Eu am tendinta sa trec de la o stare la alta. Si cred ca totusi ar trebui sa fim mai spontani. Sa facem ceva acum, pentru ca ne face placere. Ziua de maine nici macar nu exista. O vedeti?

Trebuie, desigur, sa avem grija, sa fim prudenti, cumpatati. Dar de aici pana a uita sa mai revenim si la realitate....e ceva!

Voi unde va traiti prezentul? In trecut sau in viitor?