Ca tot vorbeam zilele trecute de "lucru manual", mi-am amintit de goblenele mamei, Nicu si Oana. Ma gandesc foarte serios sa le caut cand ajung acasa, si sa il termin pe Nicu.
Sunt doi copilasi pe etamina, de vreo 4 anisori, care se roaga, in tablouri separate. Mama a reusit sa o coase in totalitate pe Oana, si nu aveam voie sa ma ating de ea sau sa incerc sa cos si eu, pentru ca la vremea aia urma sa schimb ochelarii, iar mamei ii era teama ca o sa imi maresc dioptriile chinuindu-ma cu gaurile mici ale goblenului. Oana cea in camasuta roz....mai ca imi dau lacrimile cand ma gandesc la ea.
Acum nu stiu cat de greu o fi sa gasesc ata goblen pentru Nicu. As avea nevoie, din ce imi spune memoria, de vreo doua nuante de albastru pentru camasuta de noapte, de putina ata goblen in nuanta pielii si de ceva nuante de aramiu pentru buclele de ingeras. Fundalul, daca imi amintesc bine, era alb.
Deja imi imaginez ce placut surprinsa are sa fie mama, cand am sa i-l trimit pe Nicu inramat frumos, cadou, prin prietenii de familie care mai dau prin Romania.
Ma intreb daca o sa isi aminteasca cat de mult o rugam sa ma lase si pe mine sa cos la goblene. Ma intreb daca stie ca uneori le coseam pe ascuns, cate un rand doua, sa vad daca le pot face uniform, iar apoi, asemeni Penelopei, le desfaceam.
Pacat ca am sa ma duc acasa luna viitoare abia. Totusi, m-a cuprins nerabdarea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu