Curli

Cine credeţi că este Curli?
Vă dau un indiciu? Mă cheamă Andreia Luciana CORLan. Mi se spunea Curli in clasa a 6a. Cam aşa. Eram rotunjoară. Dar nu cu totul. Căci eu am o formă de S  din profil. Este o siluetă fină, armonioasă, pe care femeile au obţinut-o multă vreme torturându-se cu corsete. Beleaua? Când mă îngraş, S-ul ia proporţii. Pun fund şi burtă, burtă şi fund. Forma şoldurilor rămâne neatinsă.
Formele mele mi-au dat de furcă multă vreme. Prin clasa a patra, eram o fată cam ca toate celelalte. Poate puţin mai ştearsă.
Şi a început iadul de pubertate. La propriu. Fetele creşteau armonios. Aveam în clasă, cu câteva excepţii, numai fete superbe, slăbuţe, biscuite-n dungă sau pişcoţel. Aşa erau constituţia lor. Nu se înfometau!
Eu în schimb, puneam kilograme. Nici nu ştiu când am ajuns la vreo 60. Îmi creşteau şi mie sânii, aveam şi eu sutien. Dar formele mele nu erau văzute de nimeni, căci se pierdeau în grăsime. Şi nu eram nici măcar grasă la propriu. Eram un bolovan cât toţi dumnezeii, o chestie fără sare şi piper.
Cum mama şi tata erau veşnic la lucru, mai săream o masă, două. Mai lăsam ciorba la o parte, că îngraşă, mai beam o găleată de apă să treacă foamea. Mă uitam în oglindă, şi în loc să văd un om, vedeam un fund şi o burtă. Colegii de şcoală, nevinovaţi dar răutăcioşi, au observat formele mele din belşug. Am devenit Curli.
Norocul meu a fost ca mama EI, fata despre care vorbeam zilele trecute, a tras de mine. Dormeam mult "în deplasare" la ea. Aşa că mama ei începea, de cum făceam fiţe la mâncare: "Auzi fată? Tu mie îmi mănânci tot! Că vii la mine acasă! Mie nu-mi faci aere de astea cu stat flămândă!" Şi, de voie de nevoie, mai băgam o îmbucătură....
Faza este că la un moment dat, tot incercând să "ratez" mese, aveam impresia că funcţionează! Mi se părea că eu chiar sunt mai slabă! Până într-o zi, când mă plimbam cu o prietenă şi mătuşa ei prin Motru, şi ne-am cântărit. Bălăngănea acu' ăla între 60 şi 62 de îmi venea să îl strâmb, să stea dracu odată!
Şi mi-am dat seama că dacă îţi e dat să fii cât Casa Poporului, apăi atât rămâi! M-am resemnat cu gândul că eu nu o să fiu niciodată aia slabă şi drăguţă, pe care băieţii o scot la întâlniri. Că nu o să port maieuri cu buric la vedere, nici blugi cu talie joasă. Am plâns, şi a durut! Mă simţeam ca şi cum aş fi fost condamnată să trăiesc o viaţă într-o batoză uriaşă! Mă simţeam ca şi cum nu aş meritat pe nimeni.
Dar, Doamne ajută, era EA. Şi mai era şi fratele ei, care începuse cât de cât să vadă dincolo de burtoasă. Plus că la vârsta aia băieţii adoră cam orice are sâni!
Am realizat (Mulţam fain, Doamne!) că ar trebui măcar să fiu o vacă grasă grasă vacă sănătoasă. Mă gândeam că la ce mama Dracu' să mai fiu şi anorexică, dacă nu dă randament? Sunt grasă? Hai naibii să mă fac şi mai mare, să ştiu o treabă!
Partea pe care nu am putut să o strecor, este că după o serie de mese neregulate, începusem să ameţesc! Organismului meu îi lipseau probabil multe. Mă ridicam din pat, şi zvârrrrrrr! Camera cu mine!
Cum am slăbit?
Nu am idee!
Ştiu că în mare, am început liceul. Şi, o dată în viaţă, nu mai eram Curli. Eram Corli, aia cu note mari la română. Colegii îmi cereau ajutorul la teme, mă simţeam utilă, şi nu mai analizam aşa cu foc oglinda.
Şi a venit vara de după clasa a noua. O vară foarte călduroasă. Aşa mare căldură, că dacă mâncam, mi se făcea rău. Ca să evit greaţa, mâncam salată muuuuultă. De aia cu roşii, castraveţi şi sare. Şi am mâncat mulţi cartofi fierţi vara aia. Rar altceva.
La un moment dat, la o vizită în Craiova, mătuşa EI îmi spune: "Auzi Andreuţo? Tu ai slăbit?" "Uhmmm...Da! Aci un pic! Ha? Ce ? Am slăbiiiit? Iooo?"
Când a venit toamna, prietenele mamei veneau în vizită şi mă scuipau să nu mă deoache. Eram cu vreo 10 kilograme mai mică. Nici nu mai stiu când am urcat pe cântar şi aveam 49 kg. Dar a fost o zi foarte fericită!
La liceu, mă vedea lumea mai bine. Chiar dacă, tehnic vorbind, eram mai puţină!
Au început să vadă că am decolteu, să se întrebe dacă port sau nu chiloţi. Nu îi mai interesa dacă mă pricep sau nu la ceva anume.
Am realizat că am slăbit şi că am devenit o bucată de carne. Nu a durut foarte mult asta. Realizezi la vreo 15 ani cât e lumea de superficială. Dar a lăsat un gust amar. Am slăbit, şi eram şi eu drăguţă! Şi pentru ce? Nu se schimbase nimic. Oamenii judecau în continuare. Că m-am uitat cu jind la fetele slabe degeaba.
Adică..ok! Sunt normală! Acum nu mai am decât vreo 3 kile în plus, care vin şi pleacă. Şi nu, nu mi-ar plăcea să fiu iar imensă!
Dar fetele mele! Da! Cu voi vorbesc! Cu alea care cred că dacă eşti băţ se uită flăcăii cu ochi mai dulci la tine! Kilogramele în minus sunt bune numai dacă aţi slăbit normal! Vă rog eu frumos: NU VĂ ÎNFOMETAŢI, că vă bat! O să aveţi ameţeli! Eu am şi acum!
În plus, cei din jur sunt atraşi ca muştele de miere de personalitatea voastră! Credeţi-mă că ştiu!
Eu credeam că o să fiu mai atrăgătoare. Şi sunt! Pentru fustangii! Pentru ceilalţi am rămas ochelarista care îi ajută la teme. Pentru că m-oi fi schimbat eu de când cu faculta, dar sunt tot aia cu stofă de soră mai mică! Nu o să fiu aia dulce, drăguţă, sexy, orice aş face. Sunt aia zurlie, tunsă scurt, care nu încearcă să pară altceva între prieteni. Tuturor le vine să mă ciufulească, nu sa ma pupe!
Dar am înţeles cine sunt! Sunt aia care chiar poate lega o prietenie cu un băiat. Ochelarista cu prieteni puţini şi buni. Aia căreia îi povesteşti că te-ai despărţit, sau că nu o mai suporţi de piţipoancă! Aia care crede că glumeşti când îi spui că e sexy!
Credeţi-mă, kilogramele nu înseamnă nimic pentru cei din jur. Dar dacă vă pun în pericol sănătatea...ar fi cazul să faceţi ceva!
Dacă aveţi frământări de genul ăsta, există la "Cine sunt" o adresă de mail. Vorbim acolo dacă vreţi....