Liberă

   Încolo dealul, încoace lunca. Ies din oraş, trec de gară şi, prin lanul de porumbi, pe o potecă special făcută pentru sătenii din apropiere şi oamenii dornici de relxare, ajung la râu. Motrul curge uşor, calm, şi mă linişteşte. Trec podul, şi mă apropii de apă. Acum, că e toamnă, pot să văd clar pietrele de pe fund. S-a dus căldura, s-au dus şi "turiştii". Aşa că mă întind, uşor, pe nisip. Aerul? Miroase a rece, a umed, a libertate. Genul de libertate pe care numai natura ţi-o dă. Lumina îmi inundă pleoapele. Îndrăznesc, totuşi, să le deschid. Cerul este de un albastru spălăcit. Să fie oare semn de ploaie? Nu ştiu...acum sunt prea ocupată să îmi golesc mintea. Ador senzaţia asta. Şi nu-mi place să o împart. Liniştea asta zgomotoasă e nemaipomenită. Nu mai sunt nici măcar urme de oameni. Dar e atâta viaţă! Clipocitul apei spune ceva acolo, numai de el înţeles, în timp ce vântul discută cu sălciile, şi dezbracă plopii cu priceperea şi blândeţea unui amant. Câteva păsări taie beţia de lumină. 

  Mă ridic, deşi parcă mi-e teamă ca nu cumva să opresc totul, şi o iau, la fel de încet, spre pădure. Stejari. Înalţi, puternici, misterioşi.

  Pe jos, frunze. Acel maroniu roşcat unic, pe care numai natura ştie să-l "fabrice". Ghinde multe. Unele fără căciuliţă. Superbe în comparaţie cu cele de prin manuale. Ridic uşor ochii. Veveriţăăă!!! De mult nu am mai văzut una. Se holbeză timid spre mine, se asigură că nu am de gând să o urmaresc, şi o rupe la fugă. Urmăresc uşor, cu privirea, tulpinile copacilor. Sus, lumină. Un cer aproape gri, şi...Hopa!!! Picături de apă. Fără să gândesc prea mult, o iau la fugă. Mă opresc la pod. Scârtâie. Nu e prudent să alerg. Şi îmi dau seama că mă grăbesc degeaba. Îmi întorc uşor paşii spre pădure. Ridic capul, scot ochelarii, şi las ploaia să mă mângâie. E extraordinar!!! Mai rece ca astă vară, mângâietor, dulce, blând. Scot geaca. Îmi simt umerii uzi, tricoul lipindu-se de piele. Simt că sunt o parte din toate astea. Simt că sunt mai curată, mai uşoară, că ăsta e locul meu acum.

     Natura mă îmbrăţişează. Aşa cum este ea: simplă, dar uimitoare!

   

Eu şi EA

  Eu...singuratică. Ea, cu o groază de prieteni.

  Eu, o fată. Ea, o fată superbă.

  Ochii mei, căprui.  Ochii ei, mierea aceea inchisă la culoare, prin care soarele se joacă cu razele sale.

  Eu, visătoare. Ea, realistă.

  Eu printre cărti, ea printre rafturile unei farmacii.

  Eu veşnic solo, ea veşnic îndrăgostită(de aceeaşi persoană, tot mai tare in fiecare zi).

  Eu i-am vopsit părul, ea mi-a "potrivit" un breton înainte de banchet.

  Eu am lacrimi în ochi, ea imi pune capul pe umărul ei. Ştiu că dacă i-aş cere inima, mi-ar da-o fără să stea pe gânduri. Dacă aş suna-o in miez de noapte, mi-ar asculta povestea fără noimă.  Suntem total diferite, dar, prin vreun miracol, ne întelegem perfect. EA m-a învaţat, fără să stie, ce e prietenia. Nu ore pierdute la telefon, Nu chiţăială de cateva ore despre vreo întâlnire. Prietenia înseamnă să ţii la cel de lângă tine, fără să ştii exact de ce. Înseamnă să il accepti aşa cum este, şi să îi fii alături când are nevoie. Mai poate insemna nopţi nedormite înainte de bac, pline de exerciţii la mate, cola, Mandinga ("donde" la vremea aia) şi energizant (ne-am dopaaaat). Poate fi şi prima seară de februarie petrecută in discotecă, sau plimbările de mânuţă prin parc.

  Poate însemna şi că o suni să-i spui nota de la bac, si să auzi cum explodează in fericire şi urale, deşi nota ei e mai mică. Să te bucuri pentru altul mai mult decât pentru tine...e o treabă.

  Eu scriu. EA, chiar există.

  Aveti grijă de prietenii vostri! Şi daţi-le un pupic din partea mea.

  

Pay it forward

Mă uitam aseară (mă rog...azi noapte) la ce-a mai scris Cabral şi am găsit o recenzie pentru "Pay it forward". Mi-a plăcut mult de tot... Te face să simţi că nu speri degeaba la o lume mai bună...Te învaţă că nu trebuie să fii mare ca să fii important. Oamenii mici pot face lucruri mari... Uneori fără să ştie cât de mari. Filmul este inpirat de o carte, scrisă de Catherine Ryan Hyde.
Un puşti de 11 ani, Trevor McKinney (Haley Joel Osment) încearcă să schimbe lumea, ajutând 3 oameni. Cere in schimb ca fiecare dintre aceştia să ajute alţi 3, şi tot aşa. Ideea îi vine de la simpla tema dată de profesorul său, Eugene Simonet (Kevin Spacey). Dacă reuşeşte sau nu, vă las pe voi să descoperiţi. Eu o să caut cartea între timp.
Vă pup şi aştept păreri.

Pa Corli!

           15 septembrie....2004

           In fata salii 22, o domnisoara timida, scunda, astepta. Un par lung, perfect drept, ascundea tenul usor bronzat, ochii pierduti, care nu vedeau ce se intampla in jur, nasul si buzele tremurande, urechile imune la vocile emotionate de pe coridor.

           -Hei! Ce faci acolo singura? Vino incoace! 

          Fata ridica usor ochii...si se intalni cu doua margele vii, albastre, jucause, cu o posesoare chiar mai scunda decat ea.

          -Vino incoace! Eu sunt Dana!

          -Aaaa...Salut! Eu sunt Andreia!

          Cam 2 ore mai tarziu eram in banca cu "Parvuleasca". Mai era un loc langa noi.

          -Ce faci ba cu moaca aia trista? Hai razi! Asa! Vezi ce bine iti sta? (Asta era Bucica, s-a asezat in fata, langa mine a stat tovarasu Botgros)

          5 minute dupa asta, apare Grigut (de ce nu eram bucuroasa sa-l vad? aaaa...facea misto de mine in generala)

          -Ce  faci Corli? Lasam "supareala" da? Hai sanatate! Sa cresti mare!

         Am aflat in urmatorii 4 ani ca poate fi baiat super, fara prea mult efort. Tot in urmatorii ani am stat in banca cu Bery, si am inceput sa dansez un fel de disco dupa ora a treiasi in pauzele de dupa sa inveselesc colegii, si m-am atasat de diriga. Ne intelegea, si reusea sa ne rezolve boacanele calm. Cei care cunosc gasca vesela a clasei noastre stiu cat de greu este sa te pastrezi calma fara sa spargi ceva sa mai eliberezi nervii.

         Anul trecut as fi jurat ca o sa imi fie dor de liceu. De sentimentul ca am evoluat, si lumea ma vrea in preajma. Dar nu-mi este. Timpul a trecut, nu-l pot da inapoi, si o sa treaca inca mai repede, asa ca nu-mi permit sa-l irosesc pe regrete. Corly a plecat, nu mai este...sau ma rog...a ramas in liceu. Cred ca acum sunt Luciana, cred ca asa se defineste etapa asta. Facultatea ma refer...Care este si ea distractiva cand stai in camera cu un Einsteinelf "roacar" (s-a tuns singura, asa ca partidu` isi vede de treaba) , o Sylvie care se imparte intre 2 facultati, si un Pitic curios uneori sa vada ce ai sub haine(ma jur c-o sa-i duc dorul).

        Voi ce simtiti cand va ganditi la liceu?

VH2 - Trece vremea
Asculta mai multe audio Muzica

        

Narcis si Narcisistul din noi

                 

                 Stiti legenda lui Narcis nu? Ii placea atat de mult de el, incat s-a inecat admirandu-se. Cand a murit, au venit naiadele-zeitele izvoarelor si ale padurilor si au vazut lacul transformat dintr-unul cu apa dulce , intr-un ulcior cu lacrimi sarate.
                -De ce plangi ?intreaba naiadele.
                -Plang pentru Narcis, raspunse lacul.
                  Invidioase ele zambesc ...
               -Nu-i de mirare ca plangi pentru Narcis...la urma urmelor desi noi am alergat mereu dupa el prin padure , tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
                 -Dar Narcis era frumos? intreaba lacul plin de uimire..........
                -Cine altul poate sti mai bine decat tine raspunsera, surprinse naiadele. La urma urmelor ,doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme . Intr-un tarziu zise:
                 -Il plang pe Narcis , dar niciodata n-am stiut ca el era frumos. Il plang pe Narcis pentru ca de fiecare data cand se apleca deasupra apelor mele , eu puteam sa vad reflectata , in fundul ochilor lui , propria-mi frumusete.

                  Frumos, nu?

                Dar oare noi suntem mai buni decat Narcis? Eu cred ca suntem o varianta a lacului, care este, la randul lui....narcisist :) Unora ne place sa ne iubim pe noi insine, iar altora ne place sa ne admiram in ochii altora.

                 Suntem pur si simplu egoisti. Nu-i iubim pe cei din jur, iubim sentimentul pe care ni-l dau. Felul in care ne privesc, ne vorbesc, ne admira in unele cazuri ( nu al meu). Iubim ceea ce trezim in sufletele lor. Iubim sa admiram efectele noastre asupra celorlalti. Iubim sa manipulam, poate inconstient, ceea ce ne inconjoara. Si declansam o adevarata nebunie, un efect domino, pentru ca ei la randul lor iubesc acelasi lucru la noi...Sa insemne asta ca iubirea este o manifestare a egoismului? Sau inseamna ca egoismul e o manifestare a iubirii? Ma mai gandesc......

                     

                    titlul e provizoriu... 

                  Povestioara ar face logic faptul ca Dorian Gray (abia astept sa citesc cartea, ador povestea) este nascocit de Wilde, si nu de altcineva. Dorian este, cred eu, o metafora a lui Narcis. Dar asta e alta poveste....

               

Pentru ca miracolul se ascunde in pasii oamenilor obisnuiti

          Cartile...
         Mister...hartie...un suflet mereu gata sa se deschida in fata ta. O aproape- fiinta gata sa te asculte, chiar daca tu pari sa o asculti de ea. Oricine ai fi, orice ai face, cartile vor face mereu parte din viata ta. Mereu...
                   File frumos aranjate, nerabdatoare sa te duca in lumea lor.
                   Defectul nostru, al oamenilor, este ce incercam mereu sa dam de miracole acolo unde in mod sigur nu le vom gasi niciodata...In paranormal...in cine stie ce mituri urbane...in necazurile celor din jur...
   
                   Miracolele sunt mult mai aproape...sunt in sufletele noastre. In ochii celui de langa noi, atunci cand ii facem vreo bucurie...Miracolele sunt in sentimentul ca cineva te iubeste, pentru simplul fapt ca existi...ce poate fi mai frumos?
   
                   Miracolele sunt in puterea cartilor de a ne face sa visam...Ati citit vreodata o carte a lui Coelho? "Simti ca iti scrie pe suflet..." spunea o cunoscuta moderatoare in una din emisiunile sale...Descrierea perfecta a acestui om! A sufletului sau... a felului de a scrie..."Cufunda-te in sufletul lumii!" spunea un mesaj, in urma cu vreo 3 ani, in loc de "Sarbatori fericite!" 
 
                 Nu stiu daca se va putea descrie vreodata cu adevarat stilul acestui om. OMUL asta, are un har...OMUL asta ne descrie pe toti! Este incredibil sa citesti povestea unui pastor si sa simti ca pastorul ala este o parte din tine...La fel ca Sufletul Lumii, de altfel...

                 Efectul cartilor este atat de puternic asupra ta, incat, de indata ce incerci sa povestesti unui prieten cartea, ai senzatia ca esti un neputincios, cuvintele par sa fie prea putine...vrei sa dai si o parte din sufletul tau mai departe, pentru ca amicul sa inteleaga mai bine. Tu intelegi totul. Perfect. Inima ta intelege pentru tine...Dar cuvintele ingenuncheaza in fata ta, si isi cer iertare ca nu pot mai mult, de indata ce incepi a descrie...

                 Am citit pana acum 4 carti ale acestui OM...ale acestui alchimist al cuvintelor...Fiecare m-a facut sa ma analizez din alta perspectiva...sa ma inteleg tot mai bine...acum sunt la a cincea...si continui sa ma descopar...de parca el ar fi un bun prieten care ma cunoaste mai bine ca oricine altcineva...de parca ar spune..."Uite...asta esti...nu-ti fie teama sa te arati!"

                 Sper sa le citesc la un moment dat pe toate- 18 din cate stiu- si sa vad in mine ceea ce caut. Sa inteleg cine sunt, si incotro ma indrept...sa simt ca pot face pe cei din jurul meu fericiti...sa fac CEVA! orice!...
                 Sa-mi descopar drumul.... "Pentru ca miracolul se ascunde in pasii oamenilor obisnuiti..."  

eu...

                  Asa deci...ma uit in oglinda... 
             Pai, ce sa vad? Parul meu drept, saten, matasos... ochii caprui, tenul deschis la culoare. 
                Particularitatile varstei? Oglinda pare sa le stie mai bine ca mine. Ochii spre exemplu, sunt aceiasi ca de obicei, dar parca altii decat in pozele de la gradinita, altii decat cei din clasa a patra, si altii decat cei de la inceputul liceului. 
               Fata care ma priveste din oglinda e mai curajoasa ca niciodata, dar la fel de confuza. Doamne, cate contraste in ochii ei! S-a schimbat atat de mult in anii astia!  Este ea, dar nu e! Prin cate a trecut! De la fata pe care lumea nu o vedea, in ciuda celor 10 kilograme...in plus, la fata careia lumea ii spune acum cu simpatie "Mancati-as ochelarii tai de frumoasa!" De la cea careia ii era frica sa raspunda, desi stia lectia, la cea care discuta cu profesorii. De la fata careia i-ar fi placut sa fie bagata in seama de baieti, la cea care ii ignora. 
            Micuta care mai alaltaieri plangea la toate rautatile celor din jur e acum domnisoara care stie ca poate, daca vrea, si ca rautaciosii sunt prea neinteresanti sa fie bagati in seama. Fata din oglinda e femeia care se vrea translator, psiholog, sau scenarist si copilul caruia ii este frica sa plece de langa mami. 
  Fata din oglinda sunt eu,adolescenta.Si la fel ca multi altii de varsta mea, sunt prinsa "intre ciocan si nicovala" : sunt gata sa iau lumea in piept....dar e atat de mare!!!