Bitch!

Cândva, mi-ai făcut foarte mult rău...Bine..nu chiar cândva...Nu a trecut nici mult, nici puţin. Rana totuşi, e încă proaspătă! Doare ca dracu! Mă dor toate prietenele la care am renunţat din cauza ta! Mă doare fiecare om la care nu pot ajunge pentru că vii tu şi te bagi între noi! Mă doare fiecare suflet pe care îl joci pe degete, pe care îl bârfeşti pe la spate, aşa cum o faci, desigur şi cu mine. Mă doare fiecare orgoliu pe care l-ai rănit, fiinţele dragi care mă cred o viperă din cauza ta! Mă doare fiecare soldaţel ce lupta pentru o cauză ce o aveam în comun, iar tu mi l-ai scos din luptă, făcându-l să creadă că luptă în zadar! Că unii au renunţat din laşitate, e partea a doua!
De aia te ţin aproape. Ca să pot şi eu să te bârfesc duşmanilor, ca într-o bună zi, prietenii să te urască. Să inspiri scârbă prin toţi porii, oricât de bine ai arăta! Şi pentru asta îşi sunt recunoscătoare! Pentru că am învăţat cât e de bine să fii o javră! Câtă satisfacţie ai când omul care ţi-a fost de ajutor se zvârcoleşte la picioarele tale, chinuit de dureri.
Şi sunt o javră cu tine, pentru că îmi aştept răzbunarea. Care o să vină uşor, ca un şarpe veninos. Nici nu o să ştii cine te-a dărâmat! Nu mai contează că o să îmi adâncesc rana. Oricum doare!
Şi mă port aşa cu un singur om: cu tine. Pentru că vreau ca bucuria de a te vedea a pământ să îmi înăbuşe agonia.
Tu, în schimb, ce scuză ai?

Curli

Cine credeţi că este Curli?
Vă dau un indiciu? Mă cheamă Andreia Luciana CORLan. Mi se spunea Curli in clasa a 6a. Cam aşa. Eram rotunjoară. Dar nu cu totul. Căci eu am o formă de S  din profil. Este o siluetă fină, armonioasă, pe care femeile au obţinut-o multă vreme torturându-se cu corsete. Beleaua? Când mă îngraş, S-ul ia proporţii. Pun fund şi burtă, burtă şi fund. Forma şoldurilor rămâne neatinsă.
Formele mele mi-au dat de furcă multă vreme. Prin clasa a patra, eram o fată cam ca toate celelalte. Poate puţin mai ştearsă.
Şi a început iadul de pubertate. La propriu. Fetele creşteau armonios. Aveam în clasă, cu câteva excepţii, numai fete superbe, slăbuţe, biscuite-n dungă sau pişcoţel. Aşa erau constituţia lor. Nu se înfometau!
Eu în schimb, puneam kilograme. Nici nu ştiu când am ajuns la vreo 60. Îmi creşteau şi mie sânii, aveam şi eu sutien. Dar formele mele nu erau văzute de nimeni, căci se pierdeau în grăsime. Şi nu eram nici măcar grasă la propriu. Eram un bolovan cât toţi dumnezeii, o chestie fără sare şi piper.
Cum mama şi tata erau veşnic la lucru, mai săream o masă, două. Mai lăsam ciorba la o parte, că îngraşă, mai beam o găleată de apă să treacă foamea. Mă uitam în oglindă, şi în loc să văd un om, vedeam un fund şi o burtă. Colegii de şcoală, nevinovaţi dar răutăcioşi, au observat formele mele din belşug. Am devenit Curli.
Norocul meu a fost ca mama EI, fata despre care vorbeam zilele trecute, a tras de mine. Dormeam mult "în deplasare" la ea. Aşa că mama ei începea, de cum făceam fiţe la mâncare: "Auzi fată? Tu mie îmi mănânci tot! Că vii la mine acasă! Mie nu-mi faci aere de astea cu stat flămândă!" Şi, de voie de nevoie, mai băgam o îmbucătură....
Faza este că la un moment dat, tot incercând să "ratez" mese, aveam impresia că funcţionează! Mi se părea că eu chiar sunt mai slabă! Până într-o zi, când mă plimbam cu o prietenă şi mătuşa ei prin Motru, şi ne-am cântărit. Bălăngănea acu' ăla între 60 şi 62 de îmi venea să îl strâmb, să stea dracu odată!
Şi mi-am dat seama că dacă îţi e dat să fii cât Casa Poporului, apăi atât rămâi! M-am resemnat cu gândul că eu nu o să fiu niciodată aia slabă şi drăguţă, pe care băieţii o scot la întâlniri. Că nu o să port maieuri cu buric la vedere, nici blugi cu talie joasă. Am plâns, şi a durut! Mă simţeam ca şi cum aş fi fost condamnată să trăiesc o viaţă într-o batoză uriaşă! Mă simţeam ca şi cum nu aş meritat pe nimeni.
Dar, Doamne ajută, era EA. Şi mai era şi fratele ei, care începuse cât de cât să vadă dincolo de burtoasă. Plus că la vârsta aia băieţii adoră cam orice are sâni!
Am realizat (Mulţam fain, Doamne!) că ar trebui măcar să fiu o vacă grasă grasă vacă sănătoasă. Mă gândeam că la ce mama Dracu' să mai fiu şi anorexică, dacă nu dă randament? Sunt grasă? Hai naibii să mă fac şi mai mare, să ştiu o treabă!
Partea pe care nu am putut să o strecor, este că după o serie de mese neregulate, începusem să ameţesc! Organismului meu îi lipseau probabil multe. Mă ridicam din pat, şi zvârrrrrrr! Camera cu mine!
Cum am slăbit?
Nu am idee!
Ştiu că în mare, am început liceul. Şi, o dată în viaţă, nu mai eram Curli. Eram Corli, aia cu note mari la română. Colegii îmi cereau ajutorul la teme, mă simţeam utilă, şi nu mai analizam aşa cu foc oglinda.
Şi a venit vara de după clasa a noua. O vară foarte călduroasă. Aşa mare căldură, că dacă mâncam, mi se făcea rău. Ca să evit greaţa, mâncam salată muuuuultă. De aia cu roşii, castraveţi şi sare. Şi am mâncat mulţi cartofi fierţi vara aia. Rar altceva.
La un moment dat, la o vizită în Craiova, mătuşa EI îmi spune: "Auzi Andreuţo? Tu ai slăbit?" "Uhmmm...Da! Aci un pic! Ha? Ce ? Am slăbiiiit? Iooo?"
Când a venit toamna, prietenele mamei veneau în vizită şi mă scuipau să nu mă deoache. Eram cu vreo 10 kilograme mai mică. Nici nu mai stiu când am urcat pe cântar şi aveam 49 kg. Dar a fost o zi foarte fericită!
La liceu, mă vedea lumea mai bine. Chiar dacă, tehnic vorbind, eram mai puţină!
Au început să vadă că am decolteu, să se întrebe dacă port sau nu chiloţi. Nu îi mai interesa dacă mă pricep sau nu la ceva anume.
Am realizat că am slăbit şi că am devenit o bucată de carne. Nu a durut foarte mult asta. Realizezi la vreo 15 ani cât e lumea de superficială. Dar a lăsat un gust amar. Am slăbit, şi eram şi eu drăguţă! Şi pentru ce? Nu se schimbase nimic. Oamenii judecau în continuare. Că m-am uitat cu jind la fetele slabe degeaba.
Adică..ok! Sunt normală! Acum nu mai am decât vreo 3 kile în plus, care vin şi pleacă. Şi nu, nu mi-ar plăcea să fiu iar imensă!
Dar fetele mele! Da! Cu voi vorbesc! Cu alea care cred că dacă eşti băţ se uită flăcăii cu ochi mai dulci la tine! Kilogramele în minus sunt bune numai dacă aţi slăbit normal! Vă rog eu frumos: NU VĂ ÎNFOMETAŢI, că vă bat! O să aveţi ameţeli! Eu am şi acum!
În plus, cei din jur sunt atraşi ca muştele de miere de personalitatea voastră! Credeţi-mă că ştiu!
Eu credeam că o să fiu mai atrăgătoare. Şi sunt! Pentru fustangii! Pentru ceilalţi am rămas ochelarista care îi ajută la teme. Pentru că m-oi fi schimbat eu de când cu faculta, dar sunt tot aia cu stofă de soră mai mică! Nu o să fiu aia dulce, drăguţă, sexy, orice aş face. Sunt aia zurlie, tunsă scurt, care nu încearcă să pară altceva între prieteni. Tuturor le vine să mă ciufulească, nu sa ma pupe!
Dar am înţeles cine sunt! Sunt aia care chiar poate lega o prietenie cu un băiat. Ochelarista cu prieteni puţini şi buni. Aia căreia îi povesteşti că te-ai despărţit, sau că nu o mai suporţi de piţipoancă! Aia care crede că glumeşti când îi spui că e sexy!
Credeţi-mă, kilogramele nu înseamnă nimic pentru cei din jur. Dar dacă vă pun în pericol sănătatea...ar fi cazul să faceţi ceva!
Dacă aveţi frământări de genul ăsta, există la "Cine sunt" o adresă de mail. Vorbim acolo dacă vreţi....

Shame!

Iertare...Sună bine în teorie, nu?
Este medicamentul care place cel mai mult sufletului meu. Că sufletul meu e tâmpit, e partea a doua!
Adică...hai să fim serioşi! Câţi dintre noi pot spune că nu au greşit niciodată? Vorba câtecului: sunt 3 versiuni. A mea, a ta, şi adevărul! Nu sunt două! Nu există vinovatul şi victima!
Însă faza asta cu iertarea are două tăişuri: unii oameni o aşteaptă cum aştept eu ploaia pe toropeala asta. Altora nu le pasă. L-a iertat fraieru', să-i fie de bine! Pentru că un om care apreciază iertarea este la fel ca un prieten adevărat: nimic mai rar pe lumea asta! Yeti este câtă frunză şi iarbă pe lângă un om adevărat, care apreciază iertarea şi prietenia!

Cât despre domnii cântăcioşi din cele ce urmează, tot respectul! Nu ştiu eu toată povestea, nici îmi pasă ce fac ei dincolo de faptul că-s cântăreţi. Dar şi-au călcat pe inimă, şi au recunoscut în văzul lumii ca au fost fraieri şi au călcat pe bec!
Unde mai pui că a ieşit şi un cântecel de zile mari!
Şi nu, clipul nu mi se pare gay! Wtf oameni buni? Fetele se ţin de mână pe stradă, dar un bărbat care pune mâna pe umărul altuia e homo? Get over yourself!

Helena Bonham Carter

Este soţia lui Tim Burton, unul din cei mai originali regizori ale căror filme am avut onoarea să le vizonez.

Dar nu asta o defineşte cel mai bine! Helena este o femeie puternică, originală, neînfricată! Frumuseţea ei sfidează cu nonşalanţă legile convenţionalului, dând clasă tipicului Hollywoodian. Este actriţa care emană mai multă siguranţă decât oricine altcineva! O ador pentru rolurile în care joacă! Pentru sminteala pe care a imprimat-o lui Bellatrix Lestrange! Pentru cât de Regină de Cupă poate fi într-un mod atât de firesc! Pentru eleganţa aristocratică din Merlin, cel de demult, de când aveam eu vreo 12 ani. O ador pentru fiorii care mă cuprind când râde diabolic, pentru frica pe care o simt când şopteşte otăvuri!

Şi, după atâtea roluri puternice, smintite, după atâtea vipere întruchipate cu atâta natureleţe, ai crede că femeia asta nu are inimă! Şi vezi Charlie and the Chocolate Factory. Şi o mamă iubitoare, sensibilă şi fragilă întruchipată de...culmea! Helena Bonham Carter! 

E clar deci....o ţine personalitatea la multe! Poate fi oricine vrea! Are destul talent! Aş spune chiar că e varianta feminină a lui Johnny Depp din punctul de vedere al maleabilităţii! Dar ea preferă femeile ciudate, smintite, fără limite! Este ca o fetiţă care se joacă, nerăbdătoare să încerce cât mai multe costume, să îşi facă de cap cu fardurile mamei, să ţipe cât o ţin plămânii, căci e răsfăţată, şi poate!

Ce nu pot eu să fac? În calitate de aspirant la titlul de cineastă, nu pot să nu o iubesc! Nu pot să nu admir fiecare secundă de înfumurare a Helenei pe marile ecrane. Nu pot rămâne indiferentă la aerul ei de aristocrată care îşi face de cap. Nu pot! Pur şi simplu!

Ea

Despre ea v-am mai povestit. Dar v-am povestit şi că sunt 3 fete importante în viaţa mea, şi trebuia să o prezint şi pe cea mai importantă. Am fost cândva aproape surori. Este parte din familia mea. Este familia pe care mi-am ales-o, pentru că nici prietene nu suntem de la o vreme. Nu ne sunăm de 10 ori pe zi, nu bârfim băieţi. Ne-am maturizat din punctul ăsta de vedere. Fiecare are viaţa şi gaşca ei. Suntem două persoane care mai diferite de atât nu pot fi. Şi totuşi, nimeni nu mă înţelege mai bine decât ea.
Nu suntem prietene...nu mai. De tare mult timp. Suntem doi oameni care se cunosc. Cu toate aste, ştiu că dacă aş avea nevoie să plâng, aş putea plânge pe umărul ei, şi sper că şi ea ştie că umărul meu drept o aşteaptă. Aşa...în caz că, vreodată, Doamne fereşte!
Ştiu asta pentru că noi nu suntem două prăjiturele făcute cu acelaşi aluat.
Suntem ca două...două păpuşi să spunem! Două păpuşi făcute din acelaşi trunchi de copac. O frumoasă şi-o vagaboandă, un Pinocchio ş-un Arlechin. Care au în comun doar lemnul. Nu vopseaua, nu zâmbetul. Jucăm în faţa a două publicuri diferite. Însă, uneori, auzim chemarea esenţei lemnoase care ne-a dat viaţă...atâta tot...