Mă doare-n freză!

 De câteva săptămâni, o lună aproape, m-am tuns. Şi îmi place la nebunie! V-aş arăta cum eram înainte, dar nu am poze la îndemână...
Şi mulţi îmi spun să îmi las părul să crească. Celor care au de gând să îmi zică asta pe viitor, le dediv postarea.
Părul meu este moale, şi pică. Am un scalp sensibil la apă de cămin şi schimbări de şampon. Şi ăsta este, ce e drept, unul din motivele tunsorii. Dar mai e ceva : părul lung nu mă mai reprezintă.
 Nu mai sunt fata cu părul fin, mătăsos şi drept care încerca tot felul de trucuri să îi reziste buclele. Trebuie să vă zic că părul dreeeept din poze e aşa de la mama lui, fără placă sau mai ştiu eu ce.
Sunt conştientă că îmi stătea foarte bine aşa. Dar acolo este Andreia, cea din liceu. Luciana, cea de acum, este ceva mai practică. Încă mai are prostul obicei de a amâna lucrurile, dar e mai promtă, mai hotărâtă. Nu mai are chef de moaţe. Lucianei nu-i este atât de frică cum îi era Andreiei de nou. Luciana explorează Bucureştiul, şi îşi cultivă pasiunile. Luciana vrea la suprafaţă. Iar eu, fluturele de cerneală, sunt datoare să o las să zboare, să îi dau aripi, să nu o discriminez. Să am grijă că se desfăşoară, aşa cum făcea până acum Andreia.
Luciana vrea tunsă scurt. Îi place să simtă vântul pe gatul ei superlung, ca de girafă, vezi Doamne, cu care nu îi este ruşine. Îi place bretonul lung, ţepii bătuţi de adiere şi părul uşor nepieptenat dimineaţa.
Şi cine-s eu să îi refuz toate astea? Cine?

Iert!

Există oameni care se supără şi apoi uită imediat. Există oameni care nici măcar nu pun la suflet. Există oameni care suportă o vreme, dar apoi, când picătura umple paharul, se detaşează de tot.
Aş vrea cu toată inima să fac parte din ultima categorie. Să detaşez fără mă doară uscăturile vieţii mele.
O vreme, credeam că pot face asta.
Dar nu! Eu, când mă supăr, nici măcar nu se vede. Ard mocnit, păstrez amarul în mine. Rar mă exteriorizez, şi atunci o fac pentru că nu prea există implicare emoţională şi simt nevoia să dau din picioare ca un copil răsfăţat.
Rănile mele se adâncesc mereu, încet şi dureros. Mă consum, pun la suflet. Şi, intr-o bună zi, te trezeşti că nu-ţi vorbesc, nu te mai văd pe stradă. După o vreme, încep să mă vindec. Uşor şi sigur, însă cu cicatrici urâte.
Odată ce durerea a trecut, mă apropii, cu prudenţă, de cel de la care a pornit-o.
Şi iert.
Iert, pentru că nu îmi place să port pică. Iert, pentru că dacă nu o fac, îmi simt sufletul otrăvit, iar cicatricile se retransformă în răni, iar rănile se infectează. Ustură, mă chinuie, nu mă lasă să dorm nopţile, nu mă lasă să îmi uit durerea. Mă umplu de ură şi de remuşcări. Văd persoana care m-a doborât prin geamurile autobuzelor, pe stradă, în zâmbetul vreunui trecător sau în reflexia fantomatică a vreunei uşi de la intrarea în cine ştie ce magazin. Încep să am remuşcări, să mă gândesc că ne-am certat din vina mea. Mă învinovăţesc, şi mă doare, şi durerea e paralizantă. Îmi acaperează gândurile, îmi dominează viaţa. Mă torturez singură, gândindu-mă că am suferit destul, că trebuie să uit.
Aşa că iert, luând asupra mea adesea şi vina celuilalt.
Partea bună? Am puterea de a ierta. E mereu, acolo, în mine, specială, aşteaptând să iasă la suprafaţă. Dacă cei care m-au rănit au conştiinţă, înţeleg că au greşit şi ceva în ei vibrează, şi sună clopoţelul să prevină alte abateri.
Partea proastă? Pot fi luată de fraieră. Un singur indiciu că „aia nu pune la suflet” şi aruncătorii de săgeţi otrăvite intră cu bocancii în viaţa şi sufletul meu.
Prefer totuşi să văd partea plină a paharului, pentru că oamenii merită uneori iertaţi. Şi prefer să regret că am iertat şi s-a profitat de iertarea mea la modul negativ, decât să risc să port pică şi să urăsc pe cineva care ştie că a greşit şi aşteaptă un semn sau pe cineva care poate nici nu ştie că a greşit.

Iarna de altădată...

Linişte, iarnă, vise plăcute....

Fulgi de zăpadă ce se desprind uşoooor de văzduh, coboară pe umerii tăi. Frigul s-a mai îmblânzit, şi păşesc pe zăpada care scârţâie moale, şi-mi aminteşte de Crăciun.

Cu ochii minţii, rememorez iernile de odinioară.

În Motru, parcă nu era chiar aşa polei...

Eram prin curtea şcolii, ridicam faţa să simt fulgii topindu-se rece pe obrajii mei înfierbântaţi. Adoram să agăţ gardul scolii, pe atunci o plasă de sârmă, cu degetele, şi să îl scutur de zăpadă. Eram scundă (nu că la 1.60 m de acum aş fi tare înaltă) iar albeaţa mi se scutura adesea pe creştet.

Ninsorile păreau rupte din basme atunci. Eram copil. Totul era mult mai frumos, mai roz...

Erau ierni în care găseam cadourile pitite prin şifonier, şi mă duceam la mama cu obrajii arzând de fericire că la mine Moşu venise mai devreme dar nu ştiuse unde să lase darurile.

Câţiva ani mai târziu au venit serile în care mă întorceam cu tine de la şcoală, ne băteam cu bugări, ne trânteam în zăpadă şi scuturam una peste cealaltă copacii îngreunaţi de iarnă...

Bradul împodobit, musai în ajun....metoda bunicii de a prinde bomboanele cu aţă, Sultana Napolitana echilibrată pe crengi, rămurele de cetină şi vâsc lipite cu grijă acolo unde o durea mai tare pe mama...

Şi apoi, primăvara, ghioceii ieftini de la colţ de stradă, primul mărţişor primit de la colegul de bancă (nu uit Vali, era un Tweety...aşa-i că uitasei?). Motrul curgând ca un bătrânel care îşi revine din răceală şi răsuflă uşurat...Toporaşii de pe deal...”Pe dealul” care, în funcţie de vorbitor, poate fi cam orice pădurice din jurul oraşului nostru micuţ...Pământul de flori pe care îl adunam cu greu şi nu ajungea niciodată acasă fiindca era greu...

De ce nu mai tresar şi acum de fericire la fiecare ninsoare nu ştiu...Poate din cauza poleiului. M-am oprit zilele trecute din drum şi mi-am dat seama că vremea nu e chiar aşa gri...Doar frigul e chiar atât de deprimant cum îl văd eu. Ninsoarea e adorabilă, e calmă, e liniştoare...

Şi cu toate astea, vreau mai multă căldură, vreau să port haine vaporoase, să plouă, să simt vântul fără să lăcrimez...

Uffff!!! Dar lasă că vine ea şi vara!

Ok...nu e nasol doar poleiul, sunt urâte de tot şi căzăturile alea fiiiix în fund care îţi scutură toate organele! Ca să nu mai zic cât mergi oblic după!

Vreau să fie varăăăă!!!

Ninge.....Iaaaaaarrr.....Încet şi liniştit. Îmi place când ninge în Buc. Se mai înmoaie frigul...Ce nu suport e patinuarul care ne aşteaptă! Mă ia cu tremurat numai când mă gândesc!
Mie mi-e dor să fie vară...să mă plimb pe străzi fără să mă bage nimeni în seamă....Să intru în parc, şi să se pună ploaia...
Vreau să mă plimb iar, în timp ce lumea, speriată de stropi, aleargă, şi să simt hainele cum se lipesc de mine umed şi răcoros...Să aud vântul cum bate lin, cum îmi tremură corpul de la răcoarea bruscă...
Mi-e dor să-mi târăsc picioarele prin bălţi încălzite de asfaltul fierbinte, să privesc prin ochelarii înceţoşaţi de ploaie...
Vreau să fie iar cald....Nu mai vreau să mă îmbrac cu 3 traturi de haine, să mă doară braţele dacă vorbesc la telefon cu haina pe mine, să port colanţi şi plovere pe gât...Vreau vânturi calde, soare, moleşeala....

Habar nu ai de ce esti in stare!

Muza mea

Te simt acum, aici, mai mult ca niciodată. Aproape că îţi aud bătăile inimii. Mereu am fost prin preajmă într-un fel sau altul. Au fost momente când am vrut să crezi că te-am uitat. Momente în care te-am făcut să crezi că te vreau mort, că te urăsc. Au fost momente în care chiar te uram.

Uneori aş fi vrut să dispari brusc, şi să iei amintirile în care te-ai strecurat. Uneori am vrut să uit că exişti. Uneori regret că te-am cunoscut. Uneori petrec zile întregi încercând să îmi dau seama dacă te iubesc sau te urăsc. Nu! Nu te iubesc, nu sunt îndrăgostită! Ştii ce? Nici măcar nu-mi pasă dacă mai trăieşti! De-asta pierd timpul încercând să-mi dau seama ce dracului mă ţine lângă tine şi de ce mă tot gândesc la chipul tău.

Te-am băgat de câteva ori în lista de ignore. Dar nu ai rămas, pentru că e uşor să te tot scot.

Trăiesc visând la ziua în care o să vezi ce lucruri frumoase a scos la iveală veninul tău. Mi te imaginez venind zâmbitor spre mine, spunând, în timp ce mă îmbrăţişezi, că acum ştii că ai greşit şi că îţi pare rău.

Dar ziua aia o să vină prea târziu. Intenţionez să fac rost de un suflet nou până atunci. Unul netârât prin praf şi noroaie de tine. Un suflet în care să bag oamenii pe rând. Şi o să te bag şi pe tine în sufletul nou. O să mă laud cu el, dându-ţi de înţeles că nu vei mai fi nicicând pe primul loc. Nu eşti în sufletul meu pentru că te iubesc. Eşti pentru că ceva trebuie să îmi amintească constant cât de scump se plăteşte încrederea.

/

* Da, Muza mea este reală. Este un om. Simţeam nevoia să împărtaşesc asta. Toate o păţim la un moment dat, din nefericire. Postarea asta este felul meu de a linge rana.

Viaţa ca o cabină de interpretare

Printre „materiile” pe care le studiey la facultă se numără şi interpretarea. Şi este una din cele mai interesante indeletniciri pe care le-am dobândit vreodată. Maaaaaaaai ales interpretarea simultană. Trebuie să traduci în română, oral, ceea ce vorbitorul spune în limba străină. În paralel. Nu în acelaşi timp. Căci uneori trebuie să aştepţi să auzi toată ideea, sau să te asiguri că ai înţeles bine. Rare sunt cazurile când poţi vorbi odată cu...vorbitorul. Alteori, rămâi în urmă şi trebuie să găseşti o cale să îţi revii.

Unii vorbitori vorbesc clar, tare, fluent. Unii se bâlbâie. Alţii au un fel ciudat de a vorbi, şi oricât ai regla pupitrul, nu îi poţi înţelege.

Unele dicscursuri sunt uşoare, fireşti. Altele sunt specializate, cu termeni pe care trebuie să faci cumva să îi înţelegi.

Ca în viaţă. Primeşti mereu informaţii, care îţi împing viaţa mai departe. Iar tu trebuie să reacţionezi cumva. Ai mica ta zonă de intimitate, cabina. Înveţi de la bun început de la părinţi cum se manevrează „butoanele”, dar de tine depinde să le reglezi. Puţini au voie să se bage în setările tale. Numai tu ai voie să le ajustezi, iar experienţa te învaţă să le suceşti cum ai nevoie, chiar dacă îţi place altfel.

Şi aşa, din cabina ta, reacţionezi la viaţă. Trebuie să îţi dai seama singur când începi interpretarea, să vezi cam cât poţi aştepta pentru redarea unei idei. Singur trebuie să îţi dai seama cum ieşi la liman când rămâi în urmă sau nu înţelegi.

Uneori, discursul, deşi greoi, este atât de interesant de interpretat, că ţi se taie respiraţia, îţi creşte pulsul, începi să zâmbeşti şi îţi doreşti să nu se mai termine. Alteori, este atât de complicat şi plictisitor, că abia aştepţi să scapi.

Seamănă puţin cu viaţa, nu credeţi?

Cel mai important? Orice s-ar întâmpla, nutrebuie să te opreşti!

Leapşa restantă

1. Ce alegi intre a iubi potrivit persoana gresita si a iubi gresit persoana potrivita?
Cred că a iubi potrivit persoana greşită. Dacă iubeşti greşit persoana potrivită rişti să interpreteze greşit ce faci şi să o pierzi. Părerea mea.

2. Enumera 3 obiecte de pe raftul cu amintiri la care nu poti si nu vrei sa renunti.
Bunica, liceul, faţa mea la 16 ani şi 60 de kg. Dacă găsesc poza aia cândva o să o pun şi pe blog. Păream mai veselă, eram mai îmbujorată, mai eu!

3. O melodie pe care o asculti cand esti trista si vrei sa te descarci si una pe care dansezi de fericire.
Când sunt tristă ascult asta


Şi îmi vine să dansez când îi ascult pe ei, cei de la cocktail.

4. Care-i primul lucru care iti vine in minte cand iti imaginezi o camera goala cu pereti albi?
Linisteeee

5. Ce ai alege intre a schimba ziua de ieri sau pe cea de maine, si de ce?
Pe cea de mâine! Aş lungi vacanţa!

6. Zi-mi ceva ce ai facut sau spus si iti doresti sa nu, si antonimul.
Nu vreau să plec!
Vreau să plec

7. Pune te rog o fotografie in care te regasesti sau pe care nu ti-o poti scoate din minte, si nu ma refer la o ipostaza a propriei persoane. Un peisaj, un portret, etc...

8. Cateva versuri care ti se suprapun sau pur si simplu te motiveaza si inspira. Sau macar un citat.
Fa lucrul pe care crezi ca nu poti sa-l faci. Esueaza. Incearca din nou. Fa-l mai bine a doua oara. Singurii oameni care nu cad sunt cei care nu urca pe cablul de la inaltime. Acesta este momentul tau. Ia-l!

Călătorie pe mare cu Zori de Zi

Da! Bineînţeles că am văzut deja Cronicile din Narnia! De vreo 3 ori...Şi abia aştept să le văd şi 3D.
Actorii au evoluat cu personajele, iar vărul Eustace nu este monstrul descris prin reviziile filmului. Este pur şi simplu un puşti răsfăţat, ca oricare altul. Unul căruia îi este poate prea teamă să fie de treabă. Ce întelegem din asta??? Că Will Poulter joacă super!
Georgie Henley(Lucy) este şi ea la înălţime. Skandar Heynes este mai mult decât credibil, mai ales că personajul jucat de el este mereu într-o luptă cu el însuşi, nefiind niciodată în centrul atenţiei, fiind nevoit să trăiască în umbra eroismului fratelui şi, acum, în umbra regelui Caspian.
Rege Caspian care ne uimeşte cu maturitatea sa. Nu mai este deloc puştiul speriat, care încerca să îşi dovedească lui în primul rând, şi apoi celorlalţi că este vrednic să conducă un regat.
Este uimitor cât de maleabil este talentul actoricesc al lui Ben Barnes. Nu că aş avea eu o slăbiciune pentru Benji şi pentr cum joacă de când l-am văzut în Stardust! Nici vorbă!!!
Caspian este un rege blând, care ştie cum să îşi trateze supuşii. Ştie unde se termină gluma şi unde încep îndatoririle, lucru care îi atrage respectul echipajului.
Aşadar, dragele şi dragii mei, vă prezint Călătorie pe Mare cu Zori de Zi.
Sau Voyage of the Dawn Treader.
Sau....L`Odysee du passeur d`Aurore! :D

Tipa de la cablu

Sunt un om calm. Care suporta foooarte multe, fără să zică nimic. Atunci când mă enervez, sunt ca un căteluş de ăla mic, care latră de îl doare gâtu, dar ingheaţă dacă ştii ce să îi zici.
Sunt un camion, care trage după el, cu un cablu gros, măgăriile altora. Cred că toţi cărăm un cablu dintr-ăsta într-un fel sau altul. Şi trag, oricât de greu ar fi. Rar mă opresc să le spun altora să îşi care singuri gunoaiele. Cablul se întinde, se întinde, şi se tot subţiază. În timp ce alţii se opresc şi îţi biciuiesc adversarii cu propriile arme, eu tac şi înghit.
Şi stiu că nu e bine. Să nu faceţi ca mine dacă o să se arate "ocazia". Petru că într-o bună zi, cablul ăla o să plesnească. Şi izbitura doare cum nici nu vă imaginaţi. Paralizează. Te lasă zăcând. Şi rar se găseşte o mână să te ridice.