Dimineţi de primăvară...

Îmi place ninsoarea...atâta timp cât încetează în martie. M-am săturat de frig. De alea n-şpe straturi de haine pe care le iau în fiecare dimineaţă. Aproape am facut alergie la bluze pe gât. Mi s-a acrit de halul în care mi se face tenul de la frig şi de mutra de fată plângăcioasă pe care o capăt de câte ori lăcrimez de la vânt.
Azi însă a fost altfel. Azi a fost soare. Azi cerul a fost senin, aerul a mirosit a proaspăt. Aşa că am ieşit din cămin. M-am plimbat pe lângă universitate, prin energia dimineţii. Era să-mi crap tărtăcuţa, oricum fragilă, din cauza poleiului, dar deh! Tragem aer în piept, nu mai mergem cu căpşorul în nori....
M-a luminat începutul ăsta de primăvară. Sper să continue. Să ne mai facă să zâmbim, că e nevoie după atâta gri, atâta sesiune...
Şi, în timp ce păşesc tremurând pe trotuarul ca oglinda, încep să fredonez, ca pentru mine : Dimineeeţi cu ferestre deschiseee....Dimineţi cu săgeţi de cocooor...


Asculta mai multe audio Muzica

Narnia

"Cronicile din Narnia" sunt genul de carţi de care am prins drag pe la vreo 8 ani. O lume plină de magie, condusă cu multă înţelepciune de un leu rege (Aslan). O lume în care animalele vorbesc. O lume în care creaturile mitologice sunt ceva obişnuit. De la centauri care citesc viitorul în stele până la fauni acrobaţi. Bursucii au cea mai bună memorie dintre toate vieţuitoarele, veveriţele sunt mesageri, iar urşii grăsuţi sunt...sunt...sunt naivi şi neîndemânatici.

Nu există oameni în Narnia. Oamenii trec prin Narnia. Îi influenţeaza uneori istoria. Însă Narnia nu este tocmai pentru ei.

Cronicuţele sunt de fapt şapte cărţi. Ordinea lecturii, aşa cum o recomandă autorul, este aceasta :

Nepotul Magicianului

Leul, vrăjitoarea şi dulapul

Calul şi băiatul său

Prinţul Caspian

Călătorie pe mare cu Zori de Zi

Scaunul de argint

Ultima bătălie
Am citit până acum numai "Prinţul Caspian". În engleză. Am găsit-o în Cărtureşti. Din păcate, când m-am întors după "Nepotul magicianului" nu mai existau pe raft volume ale seriei. M-a bucurat faptul că mai sunt fani, dar parcă aş fi vrut să fie al meu volumul. Însă altcineva îi răsfoia paginile, în timp ce eu mă holbam la o ediţie despre "Harry Potter".
Engleza lui C. S. Lewis este una superbă, a unui bunic ce povesteşte nepoţilor cum stă treaba prin Narnia, de parcă l-ar fi cunoscut pe Aslan în persoană.
Dacă şi vouă vă plac animăluţele inteligente şi creaturile de pe alte lumi, sau dacă pur şi simplu v-a placut "Harry Potter" şi vreţi să citiţi o altă carte despre o lumi secrete în care numai cei aleşi ajung, vă recomand cu căldură cronicuţele.

Zece, am zis!

Am primit leapşa de la Terra. Spune aşa : care sunt cele 10 principii/reguli după care te ghidezi în viață? Să vedem ce-o ieşi! Ordinea nu este neapărat asta.

1 Zâmbeşte! Mâine poate fi mai rău! Sunt mai optimistă din fire...nu îmi place să îmi plâng de milă. Oricât de greu mi-ar fi, nu mă dau bătută.
2 Dacă pot ajuta, ajut. Nu vreau nimic în schimb. Lumea este crudă și va profita poate la un moment dat de bunăvoința asta. Dar mai bine încerc decât să îmi pară rău că aș fi putut face diferența, dar nu am făcut nimic.
3 Dacă lumea este rea, nu înseamnă că trebuie să fiu și eu așa.
4 Calm, Lucianna, calm. Sunt o persoană liniștită, dar uneori am tendința să mă panichez.
5 Nu te mănâncă nimeni! Sunt și timidă. Îmi este greu să vorbesc în fața unui public. Dar încerc să mă tratez.
6 Nu-ți fie teamă de slăbiciunile tale!
7 Fii tu însăți! Mi-a luat ceva timp să o dobândesc pe asta. Am înțeles în cele din urmă că oamenii care mă plac trebuie să îmi accepte defectele, nu să mă chinui eu să fiu perfectă pentru ei.
8 Încearcă să nu faci planuri prea exacte pentru viitor! Nu prea respect planurile pe care mi le fac. Sunt liniștită, dar și spontană. Planurile de care mă țin sunt orarul de la școală și eventual cel al vreunui film sau vreunei expoziții prin Muzeul Satului sau Muzeul Țăranului român.
9 Nu lăsa pe mâine ce poți face azi! Cam am tendința să las câte ceva pe ultima sută de metri, așa că asta nu e chiar o regulă. E ceva ce îmi repet din când în când că am nevoie!
10 Nu pune la suflet!

Dau mai departe Sorinei.

Acasă. Aaaacasă? Acaaaaaasă!!!!ACASĂ!

Acasă este acolo unde îţi este inima. Am ajuns unde ar trebui să îmi fie inima alatăieri. Şi încep să duc dorul căminului. Pentru mine, acasă este acolo unde ştiu cu precizia unui ceas elveţian unde este fiecare lucruşor. Îmi dă un sentiment de siguranţă chestia asta. Îmi place să fiu întrebată unde este un lucru şi să răspund pe loc.
"Acasă la mine" însă, farfuria mea preferată e mereu altundeva, masa pare să se mute şi ea prin bucătărie, dulapul mi-a fost invadat de mărunţişurile celorlalţi şi aflu când mi-e lumea mai dragă că s-a ars becul, nu mai este şampon sau că trebuie reaparată cine ştie ce sculă. În camera de cămin, deşi nu fac cine ştie ce curăţenie, stau cu inima în piuneze când pâlpâie becul sau frigiderul studenţesc face figuri, aerisesc camera, dezinfectez câte ceva pe modul şi încerc să controlez înmulţirea gândăceilor.
Aici apartamentul, deşi are numai două camere, este uneori prea mare. Uneori mi se pare aiurea să trec de atâtea uşi ca să ajung la baie sau bucătărie. Uneori ard mâncarea, pentru că plita din cămin e mult mai înceată.
Acum sunt în apartamentul unde locuieşte familia mea. Aştept să ajung acasă, la Bucureşti, săptămâna viitoare.
Unde este acasă pentru voi?

Le scaphandre et le papillon

Am remarcat pe raftul unui magazin, în urmă cu vreo două săptămâni, cartea "Scafandrul şi fluturele" a lui Jean-Dominique Bauby. Pe coperta interioară, povestea cărtii, cam aşa : "Născut în 1952 in Franţa, tată a doi copii, jurnalist, Jean-Dominique Bauby a fost redactor-şef al revistei "Elle".

Pe 8 decembrie 1995, Jean-Dominique Bauby are un accident vascular care îl aruncă într-o comă profundă, din care iese cu toate functiile motrice distruse. "

O să îmi cumpăr cartea când am să o găsesc în franceză.

Între timp, am văzut filmul. Merită fiecare minut. Acţiunea este văzută aproape în totalitate din perspectiva protagonistului : trezirea după accident, clipele confuze în care îşi dă seama că nu poate să se mişte.

Realizează că din Jean-Do (aşa îi spuneau prietenii) mai rămăsăseră doar imaginaţia, amintirile şi abilitatea de a mişca pleoapa stângă. Cum avea un contract cu o editură, pentru a publica o carte ce urma a fi scrisă, decide să nu îşi mai plângă de milă şi să treacă la treabă.

Vă las pe voi să descoperiţi detaliile.

Dă de gândit povestea. În timp ce unii încearcă să se sinucidă, oameni ca Jean-Dominique Bauby îşi trăiesc viaţa până la ultima...clipire!

Aştept părerile voastre despre asta.

Sătulă...

Joi seara....Seara ultimului examen...Ar fi trebuit să plec de azi, dar deh! Am darul adormirii....am uitat de adeverința pentru medicul de familie. Și dacă tot am rămas, m-am apucat de curățenie...M-am apucat numai....Acum stau puțin....Mă uit în jur și-mi dau seama că faptul că am rămas nu e doar obligația circumstanțelor. Am nevoie de curățenia asta.

Am nevoie să mă curăț și eu o dată cu camera. Nu mai plouă afară, ca astă toamnă, să cadă apa și să cadă cu ea și gândurile negre. Nici nu mai ninge măcar. Nu mă mai pot lăsa hipnotizată de fulgi.

Pot numai să fac curat în cameră. Și să sper că o se curețe și gândurile odată cu camera. Și să stau apoi și să admir ce am făcut.

Deocamdată stau. Mă holbez în jur. Pur și simplu. În mintea mea, nimic. Îmi dau seama că sunt câteva chestii de care m-am săturat. Și simt nevoia să le înșir.



Așa deci...să vedem....M-am săturat de :

1 nopțile în care nu pot să dorm

2 diminețile în care mă trezesc prea devreme după ce nu am dormit toată noaptea

3 „prietenii” care se așteaptă să îi ascult când au chef de pălăvrăgeală și dau bir cu fugiții când am nevoie de ei și de cei care „au examene” când vreau să ieșim pentru ca atunci când vor ei la un suc să creadă că mint

4 starea de cap gol pe care mi-o dă sesiunea

5 prietenii (și aici nu mai vorbesc la figurat) care mă bat la cap să îmi fac iubit, că, citez, „trece tinerețea pe lângă mine”



Acum aștept ziua de mâine. Să ajung acasă, la globul meu cu sclipici și la clepsidra EI. Să-mi ling zgârieturile și să îmi revin liniștită lângă ele.



Voi de ce v-ați săturat?

Egocentrism... frică

Aproape s-a dus sesiunea...Mai am cam o săptămână...Un examen mâine, unul luni și altul jooooi...Și sâmbăta viitoare plec acasă...

Ce mă întristează este că nu mă pot concentra mereu așa cum aș vrea. Nu îmi e mereu mintea acolo unde trebuie. Trec printr-o minidepresie de sesiune, și nu prea o pot controla, oricât m-aș chinui. Nici nu le-am mai spus alor mei...

Mă simt când singură, când suprasolicitată de atenția celorlalți. Mă tem ca nu cumva toate astea să ajungă să se reflecte asupra lor. Sau, mai rău, să dau pe dinafară. Îmi este teamă și să spun când mă deranjează ceva, ca nu cumva o parte din neliniștile mele să se strecoare în voce și totul să pară mai accentuat decât este.

Am intrat când am început faculta pe drumul ăsta fără întoarcere numit ”viață pe cont propriu”. Bine...oarecum viață pe cont propriu. Că nu sunt chiar independentă. Dar am început să mă schimb. Studenții știu ce spun. Fata timidă din mine pleacă încet încet, iar eu nu vreau sa plece. Sau cel puțin nu de tot. Nu-mi mai este așa teamă ca pe vremuri să spun lucrurilor pe nume. Nu știu dacă asta este bine sau rău.

Și mai este ceva ce nu înțeleg...nu pot să înțeleg de ce nu îi cred pe ceilalți când spun că și ei s-au schimbat. Sunt mega-egoistă din punctul ăsta de vedere și nu înțeleg de ce. Nu vorbesc de oameni proști care spun că s-au schimbat. Vorbesc de oameni pe care îi stiu de o viață. Oameni care poate aș fi vrut să fie mai demult așa cum sunt acum. Dar apoi....nici eu nu eram așa cum mă vroiau ei. Poate îmi este greu să cred pentru că nu vreau să accept schimbarea. Sunt așa cum am vrut înainte să fie. Și când în sfârșit sunt așa cum i-am visat mereu, fără ca eu să le fi cerut asta, îmi day seama că m-am săturat să aștept.

Oare să fie egoism? Sau e teama că de fapt nu pot face față dorințelor mele?