Iluzionistul

Am văzut iluzionistul zilele trecute. Nu pentru că aş fi vrut, ci pentru că se uitau colegele de cameră. Şi a meritat fiecare clipă. Filmul te acaparează de la prima secundă, prin confuzia creată de comisar şi scena arestării lui Eisenhower Magicianul. Mintea ti-o ia razna, mai ales că ai văzut reclamele cu spada aia lungă şi cineva în roşu. Şi te întrebi: „Oare în reclamă o omoară?” „De aia l-o aresta?” „Dar ăla cu uniformă cine e, şeful bărbosului?”

Actorii din film sunt aleşi cum nu se putea mai bine. Eşti tras pur şi simplu în atmosfera filmului. Te întrebi cum a făcut faza cu portocalul, şi vrei un medalion ca cel al lui Sophie. Încerci să îţi dai seama dacă magicianul chiar vorbea cu morţii sau cum a provocat efectul Excalibur asupra sabiei prinţului. Şi nălucile apărute când a reîntâlnit-o pe fată, de unde or fi apărut? Au fost aievea sau era doar o şmecherie? La urma urmei, Magicianul spune că oglinzile sunt doar o modalitate de a face numărul. Deci nu erau oglinzi.

Şi apoi vine la final, limpezirea misterelor. Imaginea rotindu-se haotic în jurul comisarului care are revelaţii te face să te simţi acolo. Să simţi adrenalina dată de isteţimea protagoniştilor, bucuria provocată de....Da` nu mai bine vă uitaţi voi la film?

Şi totuşi...Fantoma! Cum a făcut fantoma? Era reală? Haaa??? Voi v-aţi prins?

Mă doare-n freză!

 De câteva săptămâni, o lună aproape, m-am tuns. Şi îmi place la nebunie! V-aş arăta cum eram înainte, dar nu am poze la îndemână...
Şi mulţi îmi spun să îmi las părul să crească. Celor care au de gând să îmi zică asta pe viitor, le dediv postarea.
Părul meu este moale, şi pică. Am un scalp sensibil la apă de cămin şi schimbări de şampon. Şi ăsta este, ce e drept, unul din motivele tunsorii. Dar mai e ceva : părul lung nu mă mai reprezintă.
 Nu mai sunt fata cu părul fin, mătăsos şi drept care încerca tot felul de trucuri să îi reziste buclele. Trebuie să vă zic că părul dreeeept din poze e aşa de la mama lui, fără placă sau mai ştiu eu ce.
Sunt conştientă că îmi stătea foarte bine aşa. Dar acolo este Andreia, cea din liceu. Luciana, cea de acum, este ceva mai practică. Încă mai are prostul obicei de a amâna lucrurile, dar e mai promtă, mai hotărâtă. Nu mai are chef de moaţe. Lucianei nu-i este atât de frică cum îi era Andreiei de nou. Luciana explorează Bucureştiul, şi îşi cultivă pasiunile. Luciana vrea la suprafaţă. Iar eu, fluturele de cerneală, sunt datoare să o las să zboare, să îi dau aripi, să nu o discriminez. Să am grijă că se desfăşoară, aşa cum făcea până acum Andreia.
Luciana vrea tunsă scurt. Îi place să simtă vântul pe gatul ei superlung, ca de girafă, vezi Doamne, cu care nu îi este ruşine. Îi place bretonul lung, ţepii bătuţi de adiere şi părul uşor nepieptenat dimineaţa.
Şi cine-s eu să îi refuz toate astea? Cine?

Iert!

Există oameni care se supără şi apoi uită imediat. Există oameni care nici măcar nu pun la suflet. Există oameni care suportă o vreme, dar apoi, când picătura umple paharul, se detaşează de tot.
Aş vrea cu toată inima să fac parte din ultima categorie. Să detaşez fără mă doară uscăturile vieţii mele.
O vreme, credeam că pot face asta.
Dar nu! Eu, când mă supăr, nici măcar nu se vede. Ard mocnit, păstrez amarul în mine. Rar mă exteriorizez, şi atunci o fac pentru că nu prea există implicare emoţională şi simt nevoia să dau din picioare ca un copil răsfăţat.
Rănile mele se adâncesc mereu, încet şi dureros. Mă consum, pun la suflet. Şi, intr-o bună zi, te trezeşti că nu-ţi vorbesc, nu te mai văd pe stradă. După o vreme, încep să mă vindec. Uşor şi sigur, însă cu cicatrici urâte.
Odată ce durerea a trecut, mă apropii, cu prudenţă, de cel de la care a pornit-o.
Şi iert.
Iert, pentru că nu îmi place să port pică. Iert, pentru că dacă nu o fac, îmi simt sufletul otrăvit, iar cicatricile se retransformă în răni, iar rănile se infectează. Ustură, mă chinuie, nu mă lasă să dorm nopţile, nu mă lasă să îmi uit durerea. Mă umplu de ură şi de remuşcări. Văd persoana care m-a doborât prin geamurile autobuzelor, pe stradă, în zâmbetul vreunui trecător sau în reflexia fantomatică a vreunei uşi de la intrarea în cine ştie ce magazin. Încep să am remuşcări, să mă gândesc că ne-am certat din vina mea. Mă învinovăţesc, şi mă doare, şi durerea e paralizantă. Îmi acaperează gândurile, îmi dominează viaţa. Mă torturez singură, gândindu-mă că am suferit destul, că trebuie să uit.
Aşa că iert, luând asupra mea adesea şi vina celuilalt.
Partea bună? Am puterea de a ierta. E mereu, acolo, în mine, specială, aşteaptând să iasă la suprafaţă. Dacă cei care m-au rănit au conştiinţă, înţeleg că au greşit şi ceva în ei vibrează, şi sună clopoţelul să prevină alte abateri.
Partea proastă? Pot fi luată de fraieră. Un singur indiciu că „aia nu pune la suflet” şi aruncătorii de săgeţi otrăvite intră cu bocancii în viaţa şi sufletul meu.
Prefer totuşi să văd partea plină a paharului, pentru că oamenii merită uneori iertaţi. Şi prefer să regret că am iertat şi s-a profitat de iertarea mea la modul negativ, decât să risc să port pică şi să urăsc pe cineva care ştie că a greşit şi aşteaptă un semn sau pe cineva care poate nici nu ştie că a greşit.

Iarna de altădată...

Linişte, iarnă, vise plăcute....

Fulgi de zăpadă ce se desprind uşoooor de văzduh, coboară pe umerii tăi. Frigul s-a mai îmblânzit, şi păşesc pe zăpada care scârţâie moale, şi-mi aminteşte de Crăciun.

Cu ochii minţii, rememorez iernile de odinioară.

În Motru, parcă nu era chiar aşa polei...

Eram prin curtea şcolii, ridicam faţa să simt fulgii topindu-se rece pe obrajii mei înfierbântaţi. Adoram să agăţ gardul scolii, pe atunci o plasă de sârmă, cu degetele, şi să îl scutur de zăpadă. Eram scundă (nu că la 1.60 m de acum aş fi tare înaltă) iar albeaţa mi se scutura adesea pe creştet.

Ninsorile păreau rupte din basme atunci. Eram copil. Totul era mult mai frumos, mai roz...

Erau ierni în care găseam cadourile pitite prin şifonier, şi mă duceam la mama cu obrajii arzând de fericire că la mine Moşu venise mai devreme dar nu ştiuse unde să lase darurile.

Câţiva ani mai târziu au venit serile în care mă întorceam cu tine de la şcoală, ne băteam cu bugări, ne trânteam în zăpadă şi scuturam una peste cealaltă copacii îngreunaţi de iarnă...

Bradul împodobit, musai în ajun....metoda bunicii de a prinde bomboanele cu aţă, Sultana Napolitana echilibrată pe crengi, rămurele de cetină şi vâsc lipite cu grijă acolo unde o durea mai tare pe mama...

Şi apoi, primăvara, ghioceii ieftini de la colţ de stradă, primul mărţişor primit de la colegul de bancă (nu uit Vali, era un Tweety...aşa-i că uitasei?). Motrul curgând ca un bătrânel care îşi revine din răceală şi răsuflă uşurat...Toporaşii de pe deal...”Pe dealul” care, în funcţie de vorbitor, poate fi cam orice pădurice din jurul oraşului nostru micuţ...Pământul de flori pe care îl adunam cu greu şi nu ajungea niciodată acasă fiindca era greu...

De ce nu mai tresar şi acum de fericire la fiecare ninsoare nu ştiu...Poate din cauza poleiului. M-am oprit zilele trecute din drum şi mi-am dat seama că vremea nu e chiar aşa gri...Doar frigul e chiar atât de deprimant cum îl văd eu. Ninsoarea e adorabilă, e calmă, e liniştoare...

Şi cu toate astea, vreau mai multă căldură, vreau să port haine vaporoase, să plouă, să simt vântul fără să lăcrimez...

Uffff!!! Dar lasă că vine ea şi vara!

Ok...nu e nasol doar poleiul, sunt urâte de tot şi căzăturile alea fiiiix în fund care îţi scutură toate organele! Ca să nu mai zic cât mergi oblic după!