Viața

Viața mă leagă în lanțuri, și mă târâie peste tot. Bălți, noroaie, șanțuri. Și i se pare tar distractiv. Rănile mele i se par amuzante, lacrimile nu o impresionează. Adesea cad în genunchi, și merg așa. Mă doare, mi-e frig, nu mai suport. Legăturile lasă urme adânci, usturătoare.

Și uneori mă satur...mă ridic hotărâtă, si trag aspru de sfori. Me mine nu mă duce cum și unde vrea ea...nu cred în soartă sau mai știu eu ce, așa că nu am de ce să mă las dusă fieștecum! Îi place sau nu, acum, că am pus stăpânire pe situație, trebuie să facă cum vreau eu!

Și, culmea, în acele momente, viața vine duios la mine. Mă sărută pe frunte, tremurând de emoție. Desface legăturile, și îmi mângâie rănile lăsate. Viața, sărăcuța, nu vrea să facă rău. Pur și simplu reacționează la supunerea noastră, care este enervantă. Nu îi place să ne ducă pe unde are ea chef, deși știe că drumul e bun. Așteaptă parcă ceva acțiune. Un semn că mai vrem să și trăim, să ascultăm de instincte. Nu de alta, dar e plictisitor să fii viața unui om care face tot ce spui, fară să ia atitudine.

Viața mea mă cară prin bălți și noroaie, și adoră să mă chinuie. Sunt momente când o urăsc. Dar e vina mea că se poartă așa. Zilele în care o trăiesc așa cum îmi place însă, sunt cele mai bune! În zilele alea, avem aceleași idei, aceleași convingeri. Zilele alea sunt superbe. Dar nu am nici curaj și nici putere să le trăiesc mereu. Fericirea în viața se mai și învață, și e greu să fii student la școala vieții...

Voi cum vă înțelegeți cu viața voastră?