Dimensiuni reduse, uşor de manevrat!
NU este nevoie de baterii!!!
Are un butonaş verde, de la care, bineînţeles, se aprinde!
Îl lipiţi de tâmpla dreaptă, apăsaţi butonaşul şi aşteptaţi să îşi facă efectul. Va elimina orice urmă de regrete, frustrări, remuşcări. Amintirile dureroase vor fi înlocuite de un uşor instinct de autoconservare, ce se va activa de câte ori sunteţi pe punctul de a repeta greşeala! Fără lacrimi, fără suferinţă!
De îndată ce senzaţia cu pricina dispare, apăsaţi butonaşul negru, pentru a opri aparatul!
Abia aştept să se inventeze şmecheria asta!
miercuri, 22 septembrie 2010
joi, 16 septembrie 2010
Uneori
Uneori ne simţim singuri...şi, de cele mai multe ori când ne simţim singuri, aşa şi suntem.
Însă uneori avem pe cineva pe urmele noastre. Un înger păzitor de existenţa căruia nu ştim, şi poate nu ştim niciodată. O căprioară argintie urmărindu-ne paşii din umbră, întinzând un pat de frunze, să cădem pe moale.
Uneori, atunci când suntem pe marginea prăpastiei, sau pe puncul de a fi înghiţiţi de ape, există o mână gata să ne prindă. O mână care se smunceşte să ajungă la noi.
Dar suntem oameni...şi ne stă în fire să căutăm ajoturul acolo unde nu-l vom găsi niciodată. Pe undeva prin depărtare...mai un elicopter, mai o barcă de salvare, mai cine ştie ce echipă de intervenţii.
Şi ne luăm privirea din depărtări atunci când îngerul şi-a pierdut strălucirea, trist, crezând că nu e nevoie de el. Când căprioara se satură să aşteptăm în locul ei un tigru fioros...când mâna întinsă a cam amorţit...
Dar ştiţi ce? Data viitoare vom fi noi căprioara, mâna întinsă va fi a noastră!
Să sperăm doar că va fi apucată la timp!
Însă uneori avem pe cineva pe urmele noastre. Un înger păzitor de existenţa căruia nu ştim, şi poate nu ştim niciodată. O căprioară argintie urmărindu-ne paşii din umbră, întinzând un pat de frunze, să cădem pe moale.
Uneori, atunci când suntem pe marginea prăpastiei, sau pe puncul de a fi înghiţiţi de ape, există o mână gata să ne prindă. O mână care se smunceşte să ajungă la noi.
Dar suntem oameni...şi ne stă în fire să căutăm ajoturul acolo unde nu-l vom găsi niciodată. Pe undeva prin depărtare...mai un elicopter, mai o barcă de salvare, mai cine ştie ce echipă de intervenţii.
Şi ne luăm privirea din depărtări atunci când îngerul şi-a pierdut strălucirea, trist, crezând că nu e nevoie de el. Când căprioara se satură să aşteptăm în locul ei un tigru fioros...când mâna întinsă a cam amorţit...
Dar ştiţi ce? Data viitoare vom fi noi căprioara, mâna întinsă va fi a noastră!
Să sperăm doar că va fi apucată la timp!
luni, 13 septembrie 2010
Un an!!!!
A trecut un anişor de când sunt printre fluturi...Şi parcă a fost ieri! Cred că blogul ăsta este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut vreodată! Îmi place să scriu de prin clasa a doua, de cand am făcut prima mea compunere (copilul şi pomul...era despre un copilaş care a luat seminţele unui copac, după ce a vorbit cu acesta, şi le-a plantat în curte; cel mic şi noul pomişor deveneau mai târziu prieteni). Nu cred că există ceva care să îmi placă mai mult! Îmi plac ce-i drept şi limbile străine. Dar nu-mi pot minţi inima. Şi nici pe voi, acum că mi-am deschis sufletul în faţa voastră. Scrisul este prima şi marea mea pasiune. Este probabil unul din puţinele lucruri pe care le-am făcut mereu cu foarte mare plăcere, cu foarte mare chef cu foarte mare pasiune. Oricât aş încerca, nu-mi amintesc să fi scris vreodată în scârbă, sau de dragul de a înşira cuvinte.
Îmi vine mereu câte o idee, de obicei în autobuz sau în tren, idee pe care din păcate uneori o uit. Aşa că am un obicei mai nou : mâzgălesc repede un cuvinţel cheie, pe unde apuc, până am acces la un calculator, să îl transpun cum trebuie. Acum înţeleg de ce Coelho scrie la calculator, căci, zice el, nu poate niciodată să scrie la fel de repede cum gândeşte. Acum ştiu cum vine asta!
Mâ bucur nespus că am găsit blogul ca "foaie de hârtie"...parcă v-am mai povestit cum!
Dacă vreţi să vedeţi şi lucrurile frumoase pe care le citesc, aruncaţi un ochi în blogroll, sau printre bannere. Sunt bloguri care mie chiar îmi plac. Nu le-aş fi pus acolo dacă nu aş fi crezut că merită atenţie!
Vă mulţumesc muuuult de tot că daţi pe aici! Sper că vă place ceea ce vedeţi!
vineri, 3 septembrie 2010
Te URĂĂĂĂĂĂĂSC!!!!!!
Şi am şi motive :TE URĂSC pentru că mă faci să sufăr, şi apoi îţi ceri senin iertare
TE URĂSC pentru că atunci când nu îţi ceri iertare, ştii cum să faci să îţi uit greşeala
TE URĂSC pentru că pe tine te pot ierta, iar pe alţii nu
TE URĂSC pentru că de câte ori încerc să te scot din lumea mea, revii, de fiecare dată cu tot mai mult farmec
TE URĂSC pentru că nici măcar nu faci asta intenţionat
TE URĂSC pentru că ai calităţile pe care mi-aş dori să le am şi eu
TE URĂSC pentru că TU îmi înţelegi copilăriile
TE URĂSC pentru că TU nu râzi de slăbiciunile mele
TE URĂSC pentru că nu am puterea să te ignor
TE URĂSC pentru că pe tine te-aş putea iubi....şi mi-e frică...
luni, 16 august 2010
Fame
Pentru prima data de când scriu despre filme, nu am chef sa dau detalii depre subiectul filmului in sine. M-am uitat la filmul ăsta şi am văzut ceva ce nu am mai văzut pe ecran : pe noi. Da, aţi citit bine : NOI.
Suntem tineri,ne-am desfăcut aripile, zburăm. Unii spre facultă, alţii spre Erasmus, alţii spre Academii. Unii printre fluturi, alţii pe câmpii şi alţii printre fotografii. Şi cum zburăm noi aşa frumos, ne întrebăm ce mama naibii facem!
Oare am ales bine? Drumul nostru chiar duce undeva? Dacă intrăm într-un stâlp şi se alege praful? Dacă nu o să primim o mână de ajutor la nevoie?
Şi pe urmă tinereţea preia controlul! La naiba cu îndoielile! Ce-o fi o fi! Suntem datori să încercăm!
Eu mă bag! Voi?
Suntem tineri,ne-am desfăcut aripile, zburăm. Unii spre facultă, alţii spre Erasmus, alţii spre Academii. Unii printre fluturi, alţii pe câmpii şi alţii printre fotografii. Şi cum zburăm noi aşa frumos, ne întrebăm ce mama naibii facem!
Oare am ales bine? Drumul nostru chiar duce undeva? Dacă intrăm într-un stâlp şi se alege praful? Dacă nu o să primim o mână de ajutor la nevoie?
Şi pe urmă tinereţea preia controlul! La naiba cu îndoielile! Ce-o fi o fi! Suntem datori să încercăm!
Eu mă bag! Voi?
vineri, 13 august 2010
Steve and me
Peste cartea asta am dat, ca peste toate cărţile care îmi plac la nebunie, întâmplător, la o colegă. Şi am decis să o citesc din curiozitate. Să văd şi eu ce zice soţia domnului vânător de crocodili.
Eu, una, nu am fost şi nici nu sunt fana lui Steve. Însă îi admir, chiar dacă nu mai este, devotamentul şi iubirea faţă de animale.Cartea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, o povestioara lacrimogenă despre cum s-au cunoscut cei doi.
Este, pe scurt, viaţa lor cea plină de aventuri. Cum cautau crocodili in intuneric, felul in care el a scăpat-o de frica de şerpi, cum s-a nascut vânătorul de crocodili şi cum le-a fost alaturi o tara intreagă atunci când era cât pe ce să le fie luaţi copii.Este felul lui Terri de a se asigura ca se împlineşte cel mai mare vis al lui Steve : acela de A FACE OAMENII SĂ IUBEASCĂ ŞI SĂ ÎNŢELEAGĂ ANIMALELE.
Cartea se găseşte la editura Reader s Digest în Romania. Dar nu am nici cea mai mica idee cum, pentru că mama colegei mele a luat-o ca urmare a semnării unui cupon de acela de promoţie(sunt de acord sa primesc reclame si bla bla bla...). Însă dacă aveţi de gând să o citiţi, căutaţi dupa ea neobosiţi. MERITĂ!
luni, 26 iulie 2010
Bloggărița Eu
După ce v-am povestit ce făceam eu când eram mică, m-am gândit să vă zic câte ceva și despre obieceiul ăsta, relativ nou, al scrisului pe blog.
Îmi place să scriu de când am învățat literele. Văd în scris o modalitate de a mă elibera. Mă relaxează. mă liniștește, mă mângâie. M-am gândit o vreme să țin un fel de jurnal, ca să nu îmi risipesc gândurile. Dar am renunțat repede, chiar dacă îmi plăcea. Și am început apoi să tot aud de bloguri. Nu înțelegeam eu prea bine ce sunt....știam că vedetele au așa ceva, să știe fanii ce mai fac. Până când, într-o zi, am dat de blogul unei colege de facultate. Nu mai știu cum sau când. Și mi-am dat seama că nu-i musai să fii celebritate. Un suflet gata să se deschidă ajunge. Și nu numai că ajunge, dar este de neprețuit pentru cei ce îl înțeleg.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să completez datele pe blogger. La început nu prea eram băgată în seamă. Începusem să mă gândesc că poate ar trebui să renunț. Nu știu de ce am continuat.
După câteva săptămâni însă, am observat că sunt oameni interesați de mine. Și nu orice fel de oameni. Oameni care mă înțeleg, care au trecut sau poate vor trece prin aceleași situații ca mine. Suflete care caută și ele înțelegere.
Tot ceea ce scriu eu pe blog sunt bucățele rupte din mine. Însă nu îmi place să scriu pur și simplu despre viață, așa că am ușoara tendință de a fabula lucrurile. În sensul că animăluțele și pădurile de pe aici sunt de fapt oameni. Există în lumea mea pitici, elfi, gărgărițe și fluturi. Iar o parte dintre fluturi sunteți chiar voi, cei care îmi citesc aiurelile și care le acceptă, chiar dacă nu sunt mereu de acord.
Unii ar spune că ar trebui să ne descărcăm sufletul unei persoane reale, nu internetului.
Ei bine, dragii mei, NU vrem, NU avem chef, NU ne place să vorbim cu ăștia reali. Cei care ne înțeleg sunt oamenii din spatele blogurilor. Iar eu, una, sunt aici să îi susțin.
Vă mulțumesc că ați dat pe la mine! Mai poftiți și altă dată!
Îmi place să scriu de când am învățat literele. Văd în scris o modalitate de a mă elibera. Mă relaxează. mă liniștește, mă mângâie. M-am gândit o vreme să țin un fel de jurnal, ca să nu îmi risipesc gândurile. Dar am renunțat repede, chiar dacă îmi plăcea. Și am început apoi să tot aud de bloguri. Nu înțelegeam eu prea bine ce sunt....știam că vedetele au așa ceva, să știe fanii ce mai fac. Până când, într-o zi, am dat de blogul unei colege de facultate. Nu mai știu cum sau când. Și mi-am dat seama că nu-i musai să fii celebritate. Un suflet gata să se deschidă ajunge. Și nu numai că ajunge, dar este de neprețuit pentru cei ce îl înțeleg.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am început să completez datele pe blogger. La început nu prea eram băgată în seamă. Începusem să mă gândesc că poate ar trebui să renunț. Nu știu de ce am continuat.
După câteva săptămâni însă, am observat că sunt oameni interesați de mine. Și nu orice fel de oameni. Oameni care mă înțeleg, care au trecut sau poate vor trece prin aceleași situații ca mine. Suflete care caută și ele înțelegere.
Tot ceea ce scriu eu pe blog sunt bucățele rupte din mine. Însă nu îmi place să scriu pur și simplu despre viață, așa că am ușoara tendință de a fabula lucrurile. În sensul că animăluțele și pădurile de pe aici sunt de fapt oameni. Există în lumea mea pitici, elfi, gărgărițe și fluturi. Iar o parte dintre fluturi sunteți chiar voi, cei care îmi citesc aiurelile și care le acceptă, chiar dacă nu sunt mereu de acord.
Unii ar spune că ar trebui să ne descărcăm sufletul unei persoane reale, nu internetului.
Ei bine, dragii mei, NU vrem, NU avem chef, NU ne place să vorbim cu ăștia reali. Cei care ne înțeleg sunt oamenii din spatele blogurilor. Iar eu, una, sunt aici să îi susțin.
Vă mulțumesc că ați dat pe la mine! Mai poftiți și altă dată!
joi, 22 iulie 2010
Copil...
Se spune că dacă pierzi copilul din tine, pierzi totul...Nimic mai adevărat!
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.
Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.
Mă gândeam să vă prezint copilul din mine...cel care eram demult...pe vremea când bunica mea, mama mamei, trăia.
Copilul din mine a fost singura nepoata a mamaiei. Nepoata asteptata mult, născută în aceeași zi cu stimabila doamnă, de la care a luat numele și căreia a început la un moment dat să îi semene. Nepoata asta se juca de-a Tarzan, își făcea arcuri și săgeți și se juca în noroi. Era papagalul verilor mai mari, care, văzând că Fâța lor repetă tot ce aude, au folosit-o să își învețe mai ușor poeziile. Mai un Luceafăr (vreo 10 strofe, nu vă speriați), mai Scrisoarea a treia....
Copilul din mine se plimba, tot prin Moldova (căci acolo se desfășoară acțiunea) pe Valea Gurandei. Valea aia e unică...cresc pe ea fân și sânziene. Are un miros unic, de brazde abia cosite și flori amețitoare. Este traversată de un pârâiaș, de la izvorul căruia beam mereu apă cu mâinile făcute căuș. Nu cred că o să mai beau vreodată apă așa energizantă.... E mereu plină de soare și căldură valea. Căldură ușoară, mângâietoare...prin care greierii cântă când li se năzare, furnicile nu sunt niciodată deranjate, iar sopârlele se plimbă liniștite.
Copilul din mine stie cum se fac chirpicii. Cu lut amestecat cu paie și cu...ei bine balegă...Se calcă bine, să fie compoziția omogenă! Copilul din mine a asistat la „renovarea” casei bunicii cu astfel de materiale de nenumărate ori.Copilul din mine se urca pe cal fără șa, dădea mâncare la iepuri și folosea căței inveliți în pături pe post de bebeluși.
Copilul din mine a crescut cu cheia la gât, ca foarte mulți dintre voi. Cu părinți la servici și cu o imaginație care făcea cuptor din congelator. Numai mama știe ce greu e să ai așa ceva prin casă!
Copilul din mine se duce din când în când la Muzeul satului, și simte mirosul caselor vechi, cu lăzi de zestre, mese joase și scaune cioplite. Mirosul pereților „lipiți” cu lut și al podelelor umede încă. Își amintește că știe cum se face asta, și asta, și parcă și de aia era prin casă!
Copilul din mine este fericit că a avut o copilărie atât de frumoasă, atât de plină de lucruri pe care azi le vezi prin documentare și pe care generația „computer” nu o să le vadă niciodată.
Și eu, Luciana, știu că atâta timp cât nu o să uit toate astea, nu o să pierd nici copilul fascinat de văi și gângănii care se ascunde în sufletul meu.
vineri, 9 iulie 2010
Busola de aur
Am aflat de busolă frunzărind filme online. Fantesy, bineînțeles. Și m-am gândit să mă uit și eu...și nu sunt tare mulțumită...am văzut pe Harry Potter în varianta feminină. Un urs polar pe post de hipogrif, și gipțieni ca profesori. Sirius a fost detronat de unchiul care este de fapt tată. Mămica este și ea sub anonimat, daimonul Pan simte tot ce simte și fetița, deși e ceva mai înțelept, vrăjitoarele planează pe undeva prin văzduh gata să atace...mai rămâne doar busola pe care numai Lyra Bellaqua o poate citi și plictiseala mea de după film...
Vezi mai multe video din Film
Vezi mai multe video din Film
Abonați-vă la:
Postări (Atom)