Se afișează postările cu eticheta pe gânduri.... Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pe gânduri.... Afișați toate postările

joi, 1 octombrie 2009

Ochi căprui...


    Care este primul lucru pe care îl remarcaţi când cunoaşteţi pe cineva? Eu văd mereu ochii. Mi se pare uimitoare complexitatea pe care o poate avea privirea cuiva. Dacă persoana pe care o privesc are ochii căprui, am toate şansele să mă şi pierd în schimbul de priviri.

   Câteva dintre persoanele pe care le iubesc(puţine de tot)  au ochi căprui. Vorbesc cu ei, şi mi se pare că mai e ceva acolo. Că ferestrele spre sufletele lor nu sunt complet deschise. Că undeva, înăuntru, mai este ceva. 

  Ochii căprui nu reflectă pur şi simplu lumina...o absorb...se joacă ameţitor cu ea...şi apoi o răspândesc. Când priveşti ochii căprui, devii prizonierul lor. Te prind, te seduc. Te uiţi visând la ei, şi restul trăsăturilor de pe faţa celui de lângă tine dispar. Mai vezi doar sclipiri jucăuşe, trecând de la culoarea ciocolatei cu lapte la cea a mierii, şi apoi spre nuanţa caramelei şi a glazurii cremoase de pe prăjiturile bunicii.  Îţi dai seama că te pierzi, şi încerci să fii atent şi la vocea celui de lângă tine.

 Prea târziu totuşi....

  - Ce spuneai?

duminică, 27 septembrie 2009

Liberă

   Încolo dealul, încoace lunca. Ies din oraş, trec de gară şi, prin lanul de porumbi, pe o potecă special făcută pentru sătenii din apropiere şi oamenii dornici de relxare, ajung la râu. Motrul curge uşor, calm, şi mă linişteşte. Trec podul, şi mă apropii de apă. Acum, că e toamnă, pot să văd clar pietrele de pe fund. S-a dus căldura, s-au dus şi "turiştii". Aşa că mă întind, uşor, pe nisip. Aerul? Miroase a rece, a umed, a libertate. Genul de libertate pe care numai natura ţi-o dă. Lumina îmi inundă pleoapele. Îndrăznesc, totuşi, să le deschid. Cerul este de un albastru spălăcit. Să fie oare semn de ploaie? Nu ştiu...acum sunt prea ocupată să îmi golesc mintea. Ador senzaţia asta. Şi nu-mi place să o împart. Liniştea asta zgomotoasă e nemaipomenită. Nu mai sunt nici măcar urme de oameni. Dar e atâta viaţă! Clipocitul apei spune ceva acolo, numai de el înţeles, în timp ce vântul discută cu sălciile, şi dezbracă plopii cu priceperea şi blândeţea unui amant. Câteva păsări taie beţia de lumină. 
  Mă ridic, deşi parcă mi-e teamă ca nu cumva să opresc totul, şi o iau, la fel de încet, spre pădure. Stejari. Înalţi, puternici, misterioşi.
  Pe jos, frunze. Acel maroniu roşcat unic, pe care numai natura ştie să-l "fabrice". Ghinde multe. Unele fără căciuliţă. Superbe în comparaţie cu cele de prin manuale. Ridic uşor ochii. Veveriţăăă!!! De mult nu am mai văzut una. Se holbeză timid spre mine, se asigură că nu am de gând să o urmaresc, şi o rupe la fugă. Urmăresc uşor, cu privirea, tulpinile copacilor. Sus, lumină. Un cer aproape gri, şi...Hopa!!! Picături de apă. Fără să gândesc prea mult, o iau la fugă. Mă opresc la pod. Scârtâie. Nu e prudent să alerg. Şi îmi dau seama că mă grăbesc degeaba. Îmi întorc uşor paşii spre pădure. Ridic capul, scot ochelarii, şi las ploaia să mă mângâie. E extraordinar!!! Mai rece ca astă vară, mângâietor, dulce, blând. Scot geaca. Îmi simt umerii uzi, tricoul lipindu-se de piele. Simt că sunt o parte din toate astea. Simt că sunt mai curată, mai uşoară, că ăsta e locul meu acum.
     Natura mă îmbrăţişează. Aşa cum este ea: simplă, dar uimitoare!
   

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Eu şi EA

  Eu...singuratică. Ea, cu o groază de prieteni.

  Eu, o fată. Ea, o fată superbă.

  Ochii mei, căprui.  Ochii ei, mierea aceea inchisă la culoare, prin care soarele se joacă cu razele sale.

  Eu, visătoare. Ea, realistă.

  Eu printre cărti, ea printre rafturile unei farmacii.

  Eu veşnic solo, ea veşnic îndrăgostită(de aceeaşi persoană, tot mai tare in fiecare zi).

  Eu i-am vopsit părul, ea mi-a "potrivit" un breton înainte de banchet.

  Eu am lacrimi în ochi, ea imi pune capul pe umărul ei. Ştiu că dacă i-aş cere inima, mi-ar da-o fără să stea pe gânduri. Dacă aş suna-o in miez de noapte, mi-ar asculta povestea fără noimă.  Suntem total diferite, dar, prin vreun miracol, ne întelegem perfect. EA m-a învaţat, fără să stie, ce e prietenia. Nu ore pierdute la telefon, Nu chiţăială de cateva ore despre vreo întâlnire. Prietenia înseamnă să ţii la cel de lângă tine, fără să ştii exact de ce. Înseamnă să il accepti aşa cum este, şi să îi fii alături când are nevoie. Mai poate insemna nopţi nedormite înainte de bac, pline de exerciţii la mate, cola, Mandinga ("donde" la vremea aia) şi energizant (ne-am dopaaaat). Poate fi şi prima seară de februarie petrecută in discotecă, sau plimbările de mânuţă prin parc.

  Poate însemna şi că o suni să-i spui nota de la bac, si să auzi cum explodează in fericire şi urale, deşi nota ei e mai mică. Să te bucuri pentru altul mai mult decât pentru tine...e o treabă.

  Eu scriu. EA, chiar există.

  Aveti grijă de prietenii vostri! Şi daţi-le un pupic din partea mea.

  

marți, 15 septembrie 2009

Pa Corli!

           15 septembrie....2004

           In fata salii 22, o domnisoara timida, scunda, astepta. Un par lung, perfect drept, ascundea tenul usor bronzat, ochii pierduti, care nu vedeau ce se intampla in jur, nasul si buzele tremurande, urechile imune la vocile emotionate de pe coridor.

           -Hei! Ce faci acolo singura? Vino incoace! 

          Fata ridica usor ochii...si se intalni cu doua margele vii, albastre, jucause, cu o posesoare chiar mai scunda decat ea.

          -Vino incoace! Eu sunt Dana!

          -Aaaa...Salut! Eu sunt Andreia!

          Cam 2 ore mai tarziu eram in banca cu "Parvuleasca". Mai era un loc langa noi.

          -Ce faci ba cu moaca aia trista? Hai razi! Asa! Vezi ce bine iti sta? (Asta era Bucica, s-a asezat in fata, langa mine a stat tovarasu Botgros)

          5 minute dupa asta, apare Grigut (de ce nu eram bucuroasa sa-l vad? aaaa...facea misto de mine in generala)

          -Ce  faci Corli? Lasam "supareala" da? Hai sanatate! Sa cresti mare!

         Am aflat in urmatorii 4 ani ca poate fi baiat super, fara prea mult efort. Tot in urmatorii ani am stat in banca cu Bery, si am inceput sa dansez un fel de disco dupa ora a treiasi in pauzele de dupa sa inveselesc colegii, si m-am atasat de diriga. Ne intelegea, si reusea sa ne rezolve boacanele calm. Cei care cunosc gasca vesela a clasei noastre stiu cat de greu este sa te pastrezi calma fara sa spargi ceva sa mai eliberezi nervii.

         Anul trecut as fi jurat ca o sa imi fie dor de liceu. De sentimentul ca am evoluat, si lumea ma vrea in preajma. Dar nu-mi este. Timpul a trecut, nu-l pot da inapoi, si o sa treaca inca mai repede, asa ca nu-mi permit sa-l irosesc pe regrete. Corly a plecat, nu mai este...sau ma rog...a ramas in liceu. Cred ca acum sunt Luciana, cred ca asa se defineste etapa asta. Facultatea ma refer...Care este si ea distractiva cand stai in camera cu un Einsteinelf "roacar" (s-a tuns singura, asa ca partidu` isi vede de treaba) , o Sylvie care se imparte intre 2 facultati, si un Pitic curios uneori sa vada ce ai sub haine(ma jur c-o sa-i duc dorul).

        Voi ce simtiti cand va ganditi la liceu?


VH2 - Trece vremea
Asculta mai multe audio Muzica

        

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Pentru ca miracolul se ascunde in pasii oamenilor obisnuiti


          Cartile...
         Mister...hartie...un suflet mereu gata sa se deschida in fata ta. O aproape- fiinta gata sa te asculte, chiar daca tu pari sa o asculti de ea. Oricine ai fi, orice ai face, cartile vor face mereu parte din viata ta. Mereu...
                   File frumos aranjate, nerabdatoare sa te duca in lumea lor.
                   Defectul nostru, al oamenilor, este ce incercam mereu sa dam de miracole acolo unde in mod sigur nu le vom gasi niciodata...In paranormal...in cine stie ce mituri urbane...in necazurile celor din jur...
   
                   Miracolele sunt mult mai aproape...sunt in sufletele noastre. In ochii celui de langa noi, atunci cand ii facem vreo bucurie...Miracolele sunt in sentimentul ca cineva te iubeste, pentru simplul fapt ca existi...ce poate fi mai frumos?
   
                   Miracolele sunt in puterea cartilor de a ne face sa visam...Ati citit vreodata o carte a lui Coelho? "Simti ca iti scrie pe suflet..." spunea o cunoscuta moderatoare in una din emisiunile sale...Descrierea perfecta a acestui om! A sufletului sau... a felului de a scrie..."Cufunda-te in sufletul lumii!" spunea un mesaj, in urma cu vreo 3 ani, in loc de "Sarbatori fericite!" 
 
                 Nu stiu daca se va putea descrie vreodata cu adevarat stilul acestui om. OMUL asta, are un har...OMUL asta ne descrie pe toti! Este incredibil sa citesti povestea unui pastor si sa simti ca pastorul ala este o parte din tine...La fel ca Sufletul Lumii, de altfel...

                 Efectul cartilor este atat de puternic asupra ta, incat, de indata ce incerci sa povestesti unui prieten cartea, ai senzatia ca esti un neputincios, cuvintele par sa fie prea putine...vrei sa dai si o parte din sufletul tau mai departe, pentru ca amicul sa inteleaga mai bine. Tu intelegi totul. Perfect. Inima ta intelege pentru tine...Dar cuvintele ingenuncheaza in fata ta, si isi cer iertare ca nu pot mai mult, de indata ce incepi a descrie...

                 Am citit pana acum 4 carti ale acestui OM...ale acestui alchimist al cuvintelor...Fiecare m-a facut sa ma analizez din alta perspectiva...sa ma inteleg tot mai bine...acum sunt la a cincea...si continui sa ma descopar...de parca el ar fi un bun prieten care ma cunoaste mai bine ca oricine altcineva...de parca ar spune..."Uite...asta esti...nu-ti fie teama sa te arati!"

                 Sper sa le citesc la un moment dat pe toate- 18 din cate stiu- si sa vad in mine ceea ce caut. Sa inteleg cine sunt, si incotro ma indrept...sa simt ca pot face pe cei din jurul meu fericiti...sa fac CEVA! orice!...
                 Sa-mi descopar drumul.... "Pentru ca miracolul se ascunde in pasii oamenilor obisnuiti..."