Liberă

   Încolo dealul, încoace lunca. Ies din oraş, trec de gară şi, prin lanul de porumbi, pe o potecă special făcută pentru sătenii din apropiere şi oamenii dornici de relxare, ajung la râu. Motrul curge uşor, calm, şi mă linişteşte. Trec podul, şi mă apropii de apă. Acum, că e toamnă, pot să văd clar pietrele de pe fund. S-a dus căldura, s-au dus şi "turiştii". Aşa că mă întind, uşor, pe nisip. Aerul? Miroase a rece, a umed, a libertate. Genul de libertate pe care numai natura ţi-o dă. Lumina îmi inundă pleoapele. Îndrăznesc, totuşi, să le deschid. Cerul este de un albastru spălăcit. Să fie oare semn de ploaie? Nu ştiu...acum sunt prea ocupată să îmi golesc mintea. Ador senzaţia asta. Şi nu-mi place să o împart. Liniştea asta zgomotoasă e nemaipomenită. Nu mai sunt nici măcar urme de oameni. Dar e atâta viaţă! Clipocitul apei spune ceva acolo, numai de el înţeles, în timp ce vântul discută cu sălciile, şi dezbracă plopii cu priceperea şi blândeţea unui amant. Câteva păsări taie beţia de lumină. 

  Mă ridic, deşi parcă mi-e teamă ca nu cumva să opresc totul, şi o iau, la fel de încet, spre pădure. Stejari. Înalţi, puternici, misterioşi.

  Pe jos, frunze. Acel maroniu roşcat unic, pe care numai natura ştie să-l "fabrice". Ghinde multe. Unele fără căciuliţă. Superbe în comparaţie cu cele de prin manuale. Ridic uşor ochii. Veveriţăăă!!! De mult nu am mai văzut una. Se holbeză timid spre mine, se asigură că nu am de gând să o urmaresc, şi o rupe la fugă. Urmăresc uşor, cu privirea, tulpinile copacilor. Sus, lumină. Un cer aproape gri, şi...Hopa!!! Picături de apă. Fără să gândesc prea mult, o iau la fugă. Mă opresc la pod. Scârtâie. Nu e prudent să alerg. Şi îmi dau seama că mă grăbesc degeaba. Îmi întorc uşor paşii spre pădure. Ridic capul, scot ochelarii, şi las ploaia să mă mângâie. E extraordinar!!! Mai rece ca astă vară, mângâietor, dulce, blând. Scot geaca. Îmi simt umerii uzi, tricoul lipindu-se de piele. Simt că sunt o parte din toate astea. Simt că sunt mai curată, mai uşoară, că ăsta e locul meu acum.

     Natura mă îmbrăţişează. Aşa cum este ea: simplă, dar uimitoare!

   

eu...

                  Asa deci...ma uit in oglinda... 
             Pai, ce sa vad? Parul meu drept, saten, matasos... ochii caprui, tenul deschis la culoare. 
                Particularitatile varstei? Oglinda pare sa le stie mai bine ca mine. Ochii spre exemplu, sunt aceiasi ca de obicei, dar parca altii decat in pozele de la gradinita, altii decat cei din clasa a patra, si altii decat cei de la inceputul liceului. 
               Fata care ma priveste din oglinda e mai curajoasa ca niciodata, dar la fel de confuza. Doamne, cate contraste in ochii ei! S-a schimbat atat de mult in anii astia!  Este ea, dar nu e! Prin cate a trecut! De la fata pe care lumea nu o vedea, in ciuda celor 10 kilograme...in plus, la fata careia lumea ii spune acum cu simpatie "Mancati-as ochelarii tai de frumoasa!" De la cea careia ii era frica sa raspunda, desi stia lectia, la cea care discuta cu profesorii. De la fata careia i-ar fi placut sa fie bagata in seama de baieti, la cea care ii ignora. 
            Micuta care mai alaltaieri plangea la toate rautatile celor din jur e acum domnisoara care stie ca poate, daca vrea, si ca rautaciosii sunt prea neinteresanti sa fie bagati in seama. Fata din oglinda e femeia care se vrea translator, psiholog, sau scenarist si copilul caruia ii este frica sa plece de langa mami. 
  Fata din oglinda sunt eu,adolescenta.Si la fel ca multi altii de varsta mea, sunt prinsa "intre ciocan si nicovala" : sunt gata sa iau lumea in piept....dar e atat de mare!!!