marți, 21 mai 2013

Între hand made și de serie


Nu știu ce m-a apucat cu postarea asta...cred că pornirea gărgăriței pentru niște invitații personalizate necesare unei aniversări...
Iar acum, când spun între hand made și de serie, mă refer la cadouri, la invitații, la bijuuri...nimicuri mici de tot, care ne fac  viața mai frumoasă.
Eu, sincer, aș face de toate cu mâna  mea, ador să învăț  lucruri noi, să le fac eu singurică și să nu mai pot de bucurie când cei din jur se lasă flatați de nimicurile mele.
Să dau un exemplu...am croșetat suporturi de ouă pentru Paște, iar câteva persoane credeau că sunt cumpărate, și erau  super drăgălașe. Tare tare mândră am fost de mine.
Mi-ar face plăcere de acum să încerc să fac invitații, din acelea din hârtie,  căci la desen nu prea le am. Cred că ar ieși foarte frumoase, de îndată ce aș prinde tehnica și aș lăsa inspirația să își facă treaba.
Bineînțeles, nu aș putea să fac asta pentru nunți de sute de persoane, dar parcă tot aș avea grijă, dacă ar fi vorba de cineva apropiat, să aibă invitații pe măsură. Ca cele de aici.
La urma urmei, invitația rămâne la persoana la care ai trimis-o. Ca o fotografie. O amintire elegantă, să îi spună  că te-ai gândit la ea sau la el, că i-ai dorit aproape într-o zi importantă a vieții tale.
Invitația rămâne acolo și trebuie să fie specială.
Pentru ca, într-o bună zi, să răsfoiești albumul din care va cădea ca din întâmplare, și să îți amintești de momentele dinaintea acelui moment special. De ceea ce simțeai. De emoții. De nerăbdare. De anticiparea momentului.
Da...invitațiile pot învia clipe trecute...

marți, 14 mai 2013

Răbdare....

A trecut ceva timp de când am scris ceva de suflet...și iată că mă încumet azi.
Visez, de vreo 5 ani, să devin traducător și interpret. De prin clasa a 10a îmi place să lucrez cu limbile străine. Iar facultatea pe care am urmat-o mi s-a părut o alegere cât se poate de naturală, de firească, de practică. Am descoperit că îmi plac lucruri despre care nici nu știam că există. Și am încercat să urmez cursurile aceluiași master.
Master la care, din păcate, nu am prea ajuns. Am colege minunate și profesori la care chiar țin. Dar, prin noiembrie, din cauza unui incident de pe acasă, nu am putut da pe la cursuri. Când mă redresasem, prin ianuarie, am găsit ceva de muncă.  Un program ce se plia perfect peste orarul de școală. A trebuit să plec și de la locul de muncă, dar chiar nu suport să vorbesc despre asta. Iar acum îmi caut iar de muncă și iar sunt super- ocupată.
Dar nu mă dau bătută. Îmi caut liniștită, în continuare, de muncă. Pentru început, am să colaborez probabil, sau, în ultimă instanță,  voi face puțin voluntariat, pentru experiență. Pentru că angajatorii din ziua de azi par să creadă că experiența crește în copaci. Pe cont propriu nu am curaj încă să pornesc. Există oameni buni acolo, pe piață, precum cei pe care îi veți găsi aici, ce nu pot fi egalați cu una,cu                                                                                                                                                                                                          două. Îți trebuie experiență, trebuie să stăpânești cât mai bine, cât mai multe domenii, trebuie să ai oameni de încredere lângă tine. Este nevoie de mult timp și multă răbdare...și, din fericire, eu le am din belșug pe ambele. Ceva curaj, totuși, nu mi-ar strica...